Antoaneta Opriș, un jurnal cu un titlu-dialog! Vrei să ne spui cum și de ce?
Cartea asta este un lung șir de discuții cu copiii mei. În realitate toate discuțiile noastre încep așa. Primul draft al cărții păstra și aceste două replici pe fiecare pagină. Am hotărât să le scot, că era ciudată repetiția. Apoi mi s-a părut evident că ăsta este cel mai corect titlu al acestei cărți. Sunt replicile care s-au auzit în casa noastră de zeci de ori zilnic, de aproape 15 ani. Și cred că sunt replicile care se rostesc, în variații infinite, cel mai des în lume: copii strigându-și mamele, iar mamele răspunzându-le.
Am citit deja textele din carte :); spune-ne despre ilustrații!
Am dorit cu orice preț să fie ilustrată cartea asta, deși este o carte pentru adulți și nu mai e la modă să ilustrezi cărțile pentru adulți. Cel care scrie intuiește foarte bine starea și emoția pe care textele lui urmează să le planteze în mintea cititorului, iar eu am dorit să-mi duc cititorii într-o lume a copilăriei, a copilăriei lor și a tuturor, am dorit să-i fac parte din joacă, să-i aduc în casă și să-i pun la masă cu noi. Desenul ajută la crearea lumii ăsteia, iar combinația asta de desene mai ales. Apoi am dorit să păstrez constant sentimental voyeurist al citirii jurnalului cuiva și de aceea cartea are unele pagini goale, cu liniatura unui jurnal. Am mai vrut și să fie o carte frumoasă. Pentru că mi se pare că în ultimul timp cărțile au devenit ceva de-a dreptul urât, ca obiecte. Îmi e parcă dor de colecția BPT cu designul- uniform, understatement, minimal.
Minimală este și coperta. Cum ai ajuns să o alegi?
Probabil că numărul uriaș de titluri care se publică în anii ăștia creează o concurență acerbă în a atrage atenția cititorului cumpărător. Cărțile sunt din ce în ce mai bălțate, mai strident colorate, strigă din rafturi: Ia-mă pe mine! Ia-mă pe mine! Eu nu cred în acest pariu. Sau nu cred în miza lui tradusă așa. Am avut un noroc mare să am în Curtea Veche Publishing un partener deschis și generos, dar mai ales curajos în a-mi susține alegerile legate și de forma fizică a cărții. Într-o piață în care producția de carte este aproape exclusiv dominată de două sau trei tipuri de hârtie, iar coperta este aproape întotdeauna policromie + lac (selectiv sau nu), Curtea Veche a avut curajul să publice cartea asta pe o hârtie prețioasă, care să nu trădeze delicatețea desenelor. Și au făcut o copertă absolut atipică, dintr-un carton special, așteptat îndelung din Italia. Eu visez la un timp al cărților- obiect. Pentru că o carte poate fi o experiență mult mai complex decât simpla lectură, iar lectura poate fi o experiență mai bogată dacă obiectul care o poartă este special.
Ai ales să ilustrezi cartea și au contribuit trei artiste.
Am lucrat cu 3 ilustratoare neconsacrate, cărora le știam desenele și pe care le apreciam foarte mult, dar din motive foarte diferite. Le-am propus să deseneze cartea care se afla atunci la primul draft. Au acceptat imediat toate și au început să lucreze, alegându-și singure momentele pe care le ilustrau. Faptul că erau așa de diferite ca stil și ca personalitate a făcut probabil să nu existe suprapuneri și lucrul să meargă lin, organic, firesc.

Livia

IMA

Ana
Copiii au adorat desenele care acum sunt înrămate în camerele lor. Se identifică total cu personajele ilustrate de fete, iar asta, cred eu, e cea mai importantă recunoaștere.
Cartea „Mami? Da, dragoste!” de Antoaneta Opriș poate fi găsită aici.
Recent Comments