Vă invităm la vernisajul expoziției Sister Squares and Other Commonplaces, de Ioana Joa, la supanta 1.5 / Cărturești Carusel.

Vineri, 6 martie 2020
Ora 19:00

“ – Am fost dintotdeauna atrasă de imaginea completă pe care o poți construi și deconstrui din realitatea imediată. Caut miezul, dedesubtul, materia – ca realitate obiectivă, care există independent de conștiința primei incursiuni într-un moment anume.
Lumina joacă un rol capital în permanenta mea negociere cu imaginea. Dramatizarea relației dintre lumină și umbră, alături de o atenție către contemplarea dispariției uneia în cealaltă mi-au ghidat această aventură a ochiului dincolo de realitatea aparentă.

Sister Squares and Other Commonplaces explorează dispersia luminii pe formă, inversarea ei înspre umbră și compunerea unui nou tip de suprafață din instanțe aparent recognoscibile.”
– Ioana Joa

Ioana Joa (n. în 1986) a studiat Foto-Video în cadrul UNARTE, București și pictură în cadrul Academiei de Arte Frumoase, Roma. Locuiește și lucrează atât în București, cât și la New York. A expus în București, România, „Noul Figurativ” , Victoria Art Center; „Figure in, figure out”, LC Foundation – Contemporary Art Centre; și New York, Statele Unite ale Americii, „Against all odds”, Slag Gallery; „Buy What You Love”, Rema Hort Mann Foundation, Jack Shainman Gallery, Marianne Boesky Gallery; „The Last Brucennial”, Bruce High Quality Foundation; „Gathered in the Square, Lost in the Hills”, Slag Gallery; „Current Past”, Slag Gallery și Cluj, „Shadows”, Laika Gallery.


Sister Squares and Other Commonplaces
Text curatorial / Simona Abagiu

” A spune că ceva există te transformă în purtătorul poverii demonstrației. A spune că o imagine există mai departe decât simpla ei reprezentare devine și mai complicat. Imaginea nu te duce pur și simplu dincolo de realitatea ei aparentă. Explorarea nedeterminatului unei reprezentări, mai departe de ea însăși, presupune o metodă de disecare a imaginii, în care să îi explorezi posibilitățile necunoscute.

Ioana Joa folosește desenul ca meditație asupra unui moment intențional, a unui loc comun, pe care îl transformă în suprafață ideală pentru pictură. Seriile sale, fiecare cuprinzând un desen și instanțierile lui picturale, folosesc lumina în calitate de catalizator al umbrei în noile configurații și negociază cu forma pură a imaginii, dezbrăcată de semnificațiile ei simbolice.

Desenele redau cadre din caietul de schițe al locului comun, într-o confruntare a pigmentului și hârtiei: concentrații de puncte în jurul personajelor, în detrimentul liniei ca agent cu rol de contur descriptiv, creează o granulație uniformă, pe care o putem regăsi și în similigravura franțuzească introdusă la sfârșitul secolului XIX. Punctele iradiază unele din celelalte, într-o investigație a umbrei ce amintește de desenele lui Millet, dar și de cele ale lui Seurat și haloul său izolant din jurul personajelor. Acest tip de granulație uniformă testează limitele suprafeței, care rămâne la fel de intensă la margini, ca în punctele de interes. Personajele sunt amplasate conform formatului clasic triunghiular, dar acest lucru rămâne în plan secund. Ioana acordă, mai degrabă, o atenție dedicată tactilității suprafeței, exhibată printr-o gradație de griuri catifelate și subtile, întrepătrunse de o luminozitate strălucitoare, din utilizarea hârtiei/pânzei albe.

Personajele sale se află în circumstanțe specifice, locuri comune, pe care le cercetează încă din 2010. Șahiștii din Union Square, New York sau personajele de pe băncile muzeelor sunt transpuși în desen prin abstractizarea și simplificarea chipurilor, o relație de esență și evanescență în reprezentare. Fără față aceste personaje nu pot vorbi. Sunt izolate și încremenite în imagine, nu acordă atenție privitorului, care este doar martor, nu participant. Irumpe, astfel, o tăcere rezonantă în desene, o atmosferă mută ce amintește de Vermeer.

Odată ce a creat tăcerea a decis să îi alăture un zgomot concentrat – în acest caz, picturile – pentru a continua explorarea plurivalenței imaginii. Fiecare desen are cel puțin două sau mai multe instanțieri picturale proprii, pe care le construiește fie prin transfer de linie, urmărind volumetria de grafit din desen, fie prin transfer de suprafață. Prin transferul de linie urmărește o etapă intermediară de conceptualizare a imaginii. Prin transferul de suprafață, desenul rămâne doar o sugestie în picturi, unde fiecare milimetru pătrat are o semnificație corespondentă, ca în Sister Squares din șah.
Transferul de ulei creat presupune o gazdă, care primește noi componente de la desenul care nu poate controla accidentele procedeului tehnic de transpunere.

Desenul reprezintă, astfel, memoria picturii, într-o instanță indiscernabilă, care, la prima vedere, pare un haos necontrolat, abraziv și de nerecunoscut. Zgomot. Tăcerea desenului în raport cu zgomotul picturilor, lumina în raport cu întunericul, abstractizarea în raport cu figurația. Modul în care le putem percepe semnificația depinde aproape în totalitate de absența uneia de lângă cealaltă: în desen, corpurile subiecților se materializează prin goliciunea suprafeței în raport cu pigmentul, în pictură – absența sau simpla sugestie a imaginii inițiale transformă pictura într-un void nelocuibil, cu fisuri interne, unele accidentale – din distribuția uleiului pe suprafață, altele intenționate.

Picturile prin transfer al suprafeței au o strălucire particulară, cu transparențe ale golului devenit plin, a absenței devenită prezență. Ele reprezintă aducerile aminte ale unui moment intențional, acum devenit potențial, în care întunericul devine lumină și lumina devine întuneric. Trăiesc în ele însele, ca voiduri nelocuibile, dezbrăcate de orice semnificație simbolică, dar încărcate cu o greutate materială suplimentară, ce angajează încă posibilități necunoscute.”