Tabara de creatie Dunavatul de Jos / 2019

(Delta Dunarii – 2018)

A treia ediţie a Taberei Dunăvăţul de Jos. A treia ediţie în care nume importante ale artei româneşti, şcoli diferite de pictură s-au întâlnit pentru a aduce în prim plan nu numai propriile explorări, ci diferitele tendinţe ale artelor contemporane din toate regiunile istorice ale ţării. Conceptul acestei tabere s-a extins, de la peisajul apropiat al naturii, la peisajul mental sau sufletesc al artiştilor, încorporând elemente-simbol sau manifeste.

Pentru cineva care nu a vizitat vreodată, în tihnă, Delta, cum este cazul subsemnatei, pătrunderea în misterul spaţiului şi în realitatea locului, nu se realizează cu uşurinţă. Cu atât mai mult cu cât, îndepărtarea de o redare facil-romantizată aşa cum s-a petrecut în ediţia acestui an, s-a constituit ca un modus vivendi şi nu ca un program estetic sau conceptual asumat de către grupul de artişti. Ca urmare, tabăra din acest an se particularizează faţă de ediţiile precedente printr-un discurs mult mai angrenat în actualitate, antrenând multiple sensuri şi reacţii în decodificarea lucrărilor.

Lucrările artistului Felix Aftene (Iaşi) se particularizează prin dezvoltarea şi glosarea în jurul unor repere simbol, extrase din propria enciclopedie de corespondențe analogice, fie că sunt ființe, obiecte, idei sau sentimente, elementele se află la graniţa spre o posibilă transcendenţă ori emerg ca şi când abia au fost extrase şi reînsufleţite cu un sens. Atemporalitatea ce susţine materialitatea personajelor, a arhetipului profetului cu lauri, în esenţă parte a odiseii umanităţii, le scoate din încremenirea sub forma de relicvarii ale memoriei. O stare de solitudine plenară pare a însoţi fiecare pânză, fără nostalgie, întregul fond fiind epurat până la individualizarea umanului din universal.

Un spaţiu ce poate fi oriunde, un element ce poate fi identificat în orice cultură şi totuşi poartă amprentele specifice locului în sau pentru care a fost creat, transbordate asupra fragmentelor de real, fac ca lucrările artistului Cătălin Burcea (Bucureşti) să se particularizeze prin chestionarea aparte a realităţii. Luată ca frântură a unei civilizaţii, dar şi ca figură de stil, cărămida pare a pluti pe o masă vâscoasă, imprimată cu rămășiţele unui timp trecut, cu frunze şi chipuri, cu stări şi gânduri, asemenea unui colet rămas neexpediat. Destinatarul este chiar privitorul către care masa compactă şi strivită de amintiri roşiatice se îndreaptă,  un memento al fragilităţii prezentului din perspectiva reiterării istoriei.

Când fond, când structură, punga de plastic se insinuează şi pluteşte în lucrările artistei Cezarina Caloianu (Iaşi).  Contrastul dintre viaţă, prin toate elementele şi fiinţele insinuate sau reprezentate şi degradare, poluare, exces nu este realizat de artistă prin opoziţii bruşte şi nici din dorinţa unui statement exhaustiv cu privire la ce ar trebui făcut, ci prin deschiderea de sensuri şi înţelesuri ce se pot citi asemenea unei naraţiuni ce porneşte de la individ şi se reflectă asupra întregului. Și totuşi, o încărcătură care șoptește, fără a prezice, dincolo de frumuseţea lucrărilor, dezolarea, se simte. Artista creionează o surdă constatare asupra faptului că ceea ce odată era esenţial, natura, a devenit fundal, ambiguă din punct de vedere al utilităţii pentru actuala cultură, aproape ca fiecare lucrare de artă plastică.

Gabriel Caloianu are, cu certitudine, vocaţie de descoperitor. Săpând în ceea ce ar părea a fi limbajele unui timp al omenirii rupestre, decantate printr-un neo-expresionism ce îi aparţine întru totul, lucrările sale cuprind o multitudine de semne şi coduri, toate făcând referire la cultura contemporană. Dimensiunea ludică pe alocuri nu anulează încărcătura simbolică, de la consumerism la război, de la animal la uman, exploratori şi mâini robotizate, rachete şi stele, ochi, coroane şi cozi de peste, oriunde te-ai uita, se întâmplă ceva. Asemenea unui piese în care instrumentele se armonizează şi potenţează reciproc, imaginarul artistului nu prelucrează datele imaginarului, ci cele asumate ale realului.

În registru similar, artiştii Radu Carnariu şi Alexandra Ghioc provoacă pe cel ce încearcă descifrarea să depăşească acele rame-cadru-televizor, ingenios inserate pentru a delimita natura umană, contorsionată şi înceţoşată, de natura vegetal-acvatică. Peştii reproiectaţi ca pânze, deasupra cărora se derulează factorii şi rezultatele deciziilor politico-sociale, fragmentarea şi disoluţia, manipularea şi transformarea, în fapt inversarea ideei de identitate, sunt o sinecdocă a istoriei României. „Monstrul”, artificialul ce substituie natura, chipuri impersonale ce mimează munca, cutii de metal, oameni, poluare, degradare. Cei doi artişti nu doar strecoară ideea brutalei inversări a normalităţii, ci alarmează în numele nostru, asupra tuturor, nu doar despre ceea ce se petrece la nivel macro, ci raportat la întreaga superficialitate ce ne înconjoară.

Fiinţele mitologice ale artistei Amaliei Dulhan au o senzual şi efervescentă taină. Cu repere în cotidian şi în tradiţia literar-vizuală, personajele artistei apar ca proiecţii ale unor reverii ce găsesc în noapte, în Deltă, singurul aliat. Amalia Dulhan crează o poveste sacră, în termenii în care Eliade vorbea despre mit, cel de a relata o acţiune semnificativă pentru ca, în fapt, să spună o întreagă istorie. O istorie a aşteptării, a libertăţii, a feminităţii prin atingere, a clipei care trece asemenea unei comete pe cerul verii, a alchimiei triadei trecut (ca memorie)- prezent (ca trăire) – viitor (ca speranţă).

În spaţiul claustrofob al cubului, artista Flavia Lupu delimitează „naturi”. Nu atât prin suita de elemente vegetale, ci prin spaţii–receptacole ale unui fel de a trăi. O barcă singuratică este amplasată prin stuf, umbrele de pe malul mării sunt repoziţionate pe iarbă, ca şi când ceea ce se petrece în interiorul cubului ar fi, o altă poveste, asemenea celor din globurile tematice de sticlă. Îngrădirea, lipsa de libertate se traduce prin obliterarea vizibilului în faţa invizibilului, a non-sensului în faţa sensului, artista redând prin captivitate, adevăratul ego al naturii.

Artistul Liviu Mihai transformă spaţiile din tăcere în vibraţie. Întrebarea pe care ţi-o ridici iniţial este: ce se întâmplă de fapt în lucrările sale? Intervalele de culoare probează că pictura sa nu este formalistă ci intensă, personală, deschisă şi simbolică, întrupând corporalitatea elementelor, plutitoare şi vulnerabile, nu prin mirajul unei carnalităţi ostensibile, ci prin sugerarea ei. Căutând sensul de a fi în locul punctării unor coordonate temporale, Mihai Liviu punctează prin fluiditatea și perisabilitatea structurii, care în cuvintele lui Sartre ar fi „substanța veșnică, mai fragilă, mai aproape de om”.

 Pentru artista Daniela Grapă, natura nu este statică, banală, amorţită. Nici atunci când din peştii sacrificaţi se preling picuri roz, nici când din învolburarea naturii, răsare luna. Predilecţia cromatică, în special sub forma violetului şi a rozului, îmblânzeşte frumuseţea brutalităţii, a sacrificiului şi instaurează o stare de linişte, de sublim al frumosului rezultat din pieire.

Nu adesea simţi, prin pictură, ecoul singurătăţii sau goliciunea plinul, aşa cum te face Manuell Mănăstireanu să simţi. Portretist al esenţelor, fie că este acesta realizat ca atare, sau portret al unei stări, Manuell relevă „adevărul” altfel, adevăr ce vine din înţelegerea profundă a umanităţii şi a dezumanizării acesteia. Nu atât izolarea predomină, ci regăsirea sinelui, recuperarea fiinţei prin lumina ce ţâşneşte din interior şi orbeşte fiinţa fizică, pentru a o conecta de sensul primordial al făpturii, de natura divină.

Ludic şi profetic artistul Cosmin Păulescu intrigă, te provoacă, îţi împinge imaginaţia şi percepția, pentru a constata că figurativul doar pregăteşte terenul pentru dezvoltarea şi instigarea unei stări ficţionale în tine, privitor, pentru a înceta, cel puțin temporar, să-ţi impui logica asupra a ceea ce vezi. Rinocerul scindat între om şi animal (poate o aluzie la Ionescu şi balanţa dintre ordine şi anarhie, raţional şi iraţional), peştele ce necesită un tub pentru a respira sub apă, cele două ipostaze Venusiene, selenare, asupra cărora se ancorează o lume acvatică, depăşesc suprarealismul de suprafaţă spre o utopie în care limitele nu sunt imuabile, ieşirea din tiparul conformist fiind, în fapt, singura opţiune.

Printr-un un mozaic în care informațiile fragmentate ale unui posibil obiect sau fiinţe apar sub forma unor modele abstracte, Adrian Sandu oferă o interpretare intensă și totuși îndepărtată de experiența peisagistică, producând un grad de abstracție ambiguă. Prin linii, forme geometrice, prin sugerarea unor posibile tegumente, artistul construieşte în interiorul unui spaţiu incert propria instalaţie, transpusă plastic pentru a sugera disoluţia materialităţii şi eternizarea nu doar a acţiunii, ci a bagajului cultural-simbolic.

De la protest împotriva abrutizării umanului şi dislocarea naturalului, la explorarea conceptului de artă şi, implicit, a artistului, la taine, himere, reverii şi revelaţii, interogaţii şi răspunsuri echivoce, tabăra din acest an oferă o imagine extinsă asupra capacităţii artei contemporane de a reflecta peisajul sinelui, prin 13 individualităţi artistice distincte.

Dr. Maria Bilaşevschi / Critic de artă

Art Yourself Gallery – Bd. Dacia 51, etaj 1 /[email protected]  / www.artyourselfgallery.ro /021 222 98 77