Joker (2019)

Când și cum se vor face blockbustere de artă?

 Termenii de film de artă și film comercial nu s-au prea împăcat de-a lungul vremii, granița pentru mine este una subțire și de multe ori neclară. Mai demult delimitai un film artistic sau comercial în funcție de publicul țintă și intenția pe care o simțeai că o are compusul artistic: de a câștiga bani sau de a rămâne liber și sincer în fața unui public de multe ori nu atât de larg; acum lucrurile sunt mai întrepătrunse.

Această simbioză între filmul artistic și cel comercial plutește prin aer. Oamenii de cinema încep să se întrebe și să gândească o variantă de film care să fie aclamat atât de publicul larg cât și de critici, un film ce ar câștiga pe toate planurile. Din păcate, noi am ajuns să ne punem aceste probleme datorită paradoxului buget-calitate: de ce atât de multe filme scumpe sunt atât de proaste, cum de filmele care au toate posibilitățile financiare și tehnice rămân seci, fade, plate, iar unele cu bugete reduse, constrânse de timp și tehnică ajung să fie uimitoare, frumoase și complexe? Să fie oare avantajul tehnic o piedică atât de mare? Schimbă aceasta abordarea cinemaului creat?

Eu încep să cred că Joker ar fi un asemenea film. Într-o perioadă în care filme precum Spiderman, Venom, Avengers apar cu nemiluita, calitatea lor rămânând în limita filmelor comerciale, nișa filmelor cu supereroi ce a explodat în ultimul timp pare locul ideal pentru o asemenea simbioză. Bineînțeles, Joker nu este primul și ultimul film de artă care să fie foarte bine primit de public, chiar în interiorul genului existând trilogia lui Nolan care a fost un succes pe toate planurile.

Jocul acesta al termenilor film de artă – film de public larg este cam periculos, aș vrea să spun cu toată sinceritatea că eu nu prea înțeleg care e faza cu termenul de film de artă. Cinemaul este artă, iar Avengers și Star Wars sunt cinema, dar ce face diferit un film de artă? Nu pare greșit pusă această denumire anumitor filme ce se încadrează acestui gen? Ba da. Înțeleg la ce se referă iubitorii de cinema atunci când vorbesc despre filmul de artă, doar că termenul e cam neclar și există riscul de a scăpa sau cataloga greșit diferite filme.

Așa că cel mai bine putem spune astfel: Joker e un film care în același timp a câștigat anul acesta premiul cel mare al festivalului de film de la Veneția și în același timp a fost extraordinar de bine primit de publicul larg. Este un film plăcut și iubit atât de critici, cât și de fanii personajului DC și al universului orașului Gotham.

Există mai multe motive pentru care filmul acesta a fost mult așteptat, unul dintre ele fiind: se ridică oare Joaquin Phoenix la nivelul lui Heath Ledger? Partea amuzantă este aceea că și atunci când a apărut The Dark Knight a existat întrebarea: se ridică Heath Ledger la nivelul lui Jack Nicholson? Profilul acesta al Jokerului este de nenumărate ori jucat, rejucat și reinterpretat, este un personaj de care nu ne mai saturăm și nu ne oprim din a-l privi, fascinația pentru el păstrându-se proaspătă, iar actorii care îl interpretează neîncetând să ne surprindă.

Joaquin Phoenix se ridică la așteptările noastre, sau mai bine spus surprinde și nu dezamăgește. Actorul reușește să creeze altceva, la fel cum Heath Ledger a creat altceva față de rolul lui Jack Nicholson. Fiecare pare să aducă ceva nou unui personaj extrem de cameleonic în istoria cinemaului de bandă desenată. Cu toate acestea, filmul de față este un film doar despre Joker, ceva ce nu a existat până acum.

Având în vedere contextul, durata și importanța pe care a avut-o în film, rolul lui Heath Ledger pentru mine rămâne cel mai puternic și dominator, Jokerul din The Dark Knight nefiind un protagonist, ci o balanță pe care Nolan o folosește în construcția lui Batman.

În cazul de față, importanța este inversată, aici micul Bruce este cel care îl contrabalansează pe Arthur Fleck.

Arthur este un Joker surprins în procesul său de devenire, cu toate acestea filmul nu trage o concluzie cu privire la cauzele clare pentru care Arthur devine ceea ce devine, lucru ce mi-a plăcut. O soluționare clară, similară în abordare cu X-Men Origins, ar fi stricat farmecul acestui personaj. Filmul ne dă motive pentru care să îi înțelegem transformarea, jocuri de cauză-efect cum ar fi mama nebună ce l-a crescut într-un fel aparte, stoparea medicamentelor, societatea ce îl asuprește, tatăl abuziv, dar țin să cred că nebunia Joker-ului este una nativă, toate nedreptățile pe care le pățește fiind mai degrabă un declic al demenței. Filmul ne introduce încă din primele minute în lumea distorsionată a lui Arthur, el este maniac încă de la început, nu este omul care din normalitatea socială ajunge să fie nebun.

Diafragma deschisă a obiectivului și culorile calde folosite în planurile apropiate ne fac să intrăm în bula lui respirabilă, ne simțim aproape de el, lângă el, pe partea cealaltă a geamului autobuzului, cu el în cabina de machiaj, cu el acasă, în timp ce are grijă de mama sa și visează la a fi pe platoul televiziunii, în subsolul metroului. Cu toate acestea, putem spune că empatizăm cu el? Este un protagonist ce devine antagonist? Mai degrabă este un personaj precum Jake LaMotta din Raging Bull, un personaj cu care ținem în lupta sa cu restul lumii și de care ajungem să ne temem în final.

Joker este filmul ce se concentrează pe Arthur în relație cu lumea în care trăiește, iar Gotham-ul plasat în mijlocul secolului 20 este unul aparte, unul de care m-am îndrăgostit din prima. De mic sunt un fan al filmelor și desenelor animate cu Batman, iar imaginea Gotham-ului a fost mai mereu aceeași, un oraș jegos, noir, întunecat și expresionist. Gotham-ul lui Todd Philips nu este cu mult mai curat, dar are o abordare diferită. Orașul semănă mai mult cu metropola în care trăiește Travis Bickle (Robert DeNiro) în Taxi Driver: culori calde, mulți oameni, colțuri de stradă murdare, aburi de canal, dar care sunt surprinse într-o lumină de dupamiază, prea puțin noaptea, așa cum suntem obișnuiți să vedem în ieșirile nocturne ale lui Batman.

Joaquin Phoenix se transformă mult în filmul acesta, corpul pe care aproape și-l deformează slăbind considerabil este surprins nu de puține ori în planuri medii și americane, imaginea musculaturii deformate devenind o ilustrare a nebuniei în care cade tot mai mult personajul.

Nu pot să nu compar criza de râs pe care o manifestă nestăpânit Joker-ul lui Joaquin Phoenix în momentele sale tragice, care este un tic extraordinar, cu gestul limbii făcut de Heath Ledger și diferitele sale variante narative prin care explică cum a primit cicatricile. O dată cu imersiunea sa în noua sa identitate ticul dispare, râsul nu mai este unul sugrumat și răsuflat doar în momente de criză, ci este eliberat.

Nu cunoaștem cauza primară pentru care Joker-ul este ceea ce este, dar transformarea lui Arthur este datorată unei puternice crize de identitate, întreg artificiul teatral al personajului reprezintă primirea acestei identități ce, o dată cu instaurarea ei, elimină orice urmă de empatie pentru cei de lângă el.

În multe filme în care se prezintă o astfel de transformare, personajul de obicei are o fractură interioară, devine altcineva, dar Joker-ul nu are o dimensiune duală, el nu a fost cineva și devine altcineva, așa cum pățește Harvey Dent în The Dark Knight, ci el se descoperă pe sine, cel care se află încă de la început în interiorul său.

Povestea lui de dragoste e o tușă frumoasă, iar demența aceasta este una inocentă ce ne face să îl îndrăgim, să îl credem și să ne pară rău atunci când aflăm adevărul. El se construiește pe sine, evoluează singur, nu are nevoie de o femeie pentru a înceta a mai fi virgin, e îndeajuns să își imagineze. Toate etapele peste care trece sunt susținute de acest imaginar în care crede.

Adevărata repetiție pentru scena în care intră în platoul de televiziune nu este aceea în care își planifică sinuciderea, ci momentul în care, alături de mama sa, vizualizează în dreptul televizorului prima sa intrare în scenă.

Structura narativă a filmului ne arată pentru Joker o serie de urcușuri și coborâșuri, primul urcuș este unul imaginar, legat de încercarea sa de a se încrede în lumea în care trăiește, căreia îi dă o șansă, după această variantă spulberată de o serie de dezamăgiri ce cad asupra lui asemeni unui bulgăre de zăpadă, trezirea din imaginar nu este una îndreptată spre realitate, ci spre nebunie pură, spre eliberarea de inhibările în care trăise până atunci. Toată această călătorie a sa este susținută de prezența personajului jucat de Robert DeNiro, care este o trimitere clară la Rupert Pupkin. În filmul său, Todd Phillips face trimitere la doi protagoniști jucați de Robert DeNiro, Travis din Taxi Driver și Rupert din The King of Comedy, ambele regizate de Martin Scorsese.

Ultima mare dezamăgire a lui Arthur este datorată imaginii lui Thomas Wayne. Pe tatăl lui Bruce l-am văzut în cinematografie prin ochii orfanului ca fiind un bărbat bun și mult regretat. În filmul lui Todd Phillips, Thomas este văzut într-o lumină proastă, iar pe tot parcusul filmului există sugestii ca Joker-ul ar fi reversul monezii lui Bruce, fratele rău. Este anti-eroul care ajunge idolatrizat asemeni eroului, granița dintre ei fiind subțire, amândoi coexistând sub titulatura de justițiari.

Arthur se dă a fi apolitic, lipsit de o înclinație spre conducere, spre un crez politic sau un țel anume, el este imaginea clară a haosului și anarhiei, cu toate acestea filmul nu este lipsit de intenții politice. Ceea ce ne arată Todd Phillips pe ecran este aceeași versiune clasică a săracilor ce se revoltă împotriva burgheziei de care se folosește și Christopher Nolan în ultima parte a trilogiei sale Batman. Joker-ul, ca și Bruce Wayne, nu acționează gândindu-se la mulțimea ce îi privește, dar oamenii se inspiră, se ghidează și acționează datorită acestor personaje.

Arthur la început își imaginează acceptarea ideilor sale de către ceilalți prin replica lui Sophie Durmond: „Și-o meritau”. În imaginarul său, el creează o justificare a faptei sale de care în finalul filmului nu mai are nevoie pentru că viziunea sa deformată asupra lumii nu mai este una interiorizată. Realitatea devine ceea ce interiorul său a visat.

Prin prezența micului Bruce și momentul uciderii părinților săi, de altfel inutil dacă filmul nu ar fi vrut să lase în aer ideea unei serii, Joker se arată a fi un film deschis, ușor de dus mai departe. Sincer, lucrurile astea nu sună prea promițător, filmul este puternic în viziunea lui Todd Phillips, se susține și se construiește în formula de film individual ce stă în picioare singur, iar varianta de continuare a acestuia pare a fi mai degrabă o mișcare financiară. Sper doar ca în cazul în care succesul filmului inspiră casa de producție să facă o continuare, să nu vedem un film-duel între Batman și Joker – așa ceva am mai văzut.