Ad Astra a fost o surpriză plăcută, cu asta ar trebui să încep. Un film ce vine în urma altor SF-uri moderne și care reușește să ducă genul mai departe într-un mod surprinzător. Este un mozaic de influențe, atitudini și atmosfere preluate din filmele de gen ale diferitelor perioade din istoria cinematografului.
Filmul începe în atmosfera modernă de SF plauzibil și probabil al unui viitor apropiat, cu dezvoltări tehnice posibile și realizabile, similar în abordare cu Arrival. Realizarea costumelor, a navelor, inclusiv transportul extraplanetar ce se arată a fi ceva uzual asemenea unei călătorii cu avionul din zilele noastre nu ne duc cu gândul la fraza In a far far away galaxy, ci undeva aproape și aici, abordare pe care tot mai multe filme SF o adoptă în ultima vreme.
Felul în care Roy McBride (Brad Pitt) ne este prezentat nu pot să nu îl compar cu Neil Armstrong (Ryan Gosling) din recentul First Man al lui Damien Chazelle. De multe ori pasivitatea și detașarea lui Ryan Gosling a fost criticată ca fiind un joc actoricesc slab și facil, părere cu care nu pot decât să fiu în dezacord. Brad Pitt se folosește de același stil minimalist în interpretarea sa, reușind să ne conducă într-o experiență puternic personală și interioară a protagonistului, voice overul din gama Taxi Driver și First Reformed completând acțiunile relativ simple, dar construite cu scopul de a exterioriza stările personajului. Actorul american joacă un ritm, un puls cardiac ce reușește să rămână sub 80 în cele mai extreme situații, un personaj care se încăpățânează să își păstreze calmul. Întreaga evoluție a astronautului este construită în jurul acestei limite. Cu toții așteptăm ca Ray McBride să fie luat prin surprindere, să își piardă controlul și echilibrul de fier de care dă dovadă. Chiar dacă putem anticipa slăbiciunea sa, aceasta tot ne ia pe nepregătite, imaginea contrastată a unui Brad Pitt în lacrimi și lipsit de calmul detașat din restul filmului impresionând.
Îmi place că filmul nu se încăpățânează totuși să rămână în limita filmelor SF-realiste dacă putem numi astfel valul nou de science fiction ce apare tot mai mult în ultimul timp. Urmărirea de pe suprafața selenară este demnă de un Star Wars, sau tipică unui Mad Max, amplasarea într-o zonă de gravitație redusă compune un moment original în ritm și atmosferă, accentul punându-se nu pe relația urmărit-urmăritor, ci pe reacțiile lui Roy. De fapt, întreg filmul este un basm în care interesul nu este concentrat pe acțiuni, ci pe felul în care eroul nostru depășește obstacolele, pe cum acest Harap Alb intergalactic reacționează la probele ce îi ies în cale.
Filmul trece în listă mai multe tipuri de SF-uri, cum am mai spus. Horror-ul apare și el preț de câteva minute în momentul inspectării navetei norvegiene, în care babuinii-carnivori ne apar de după un colț al navei asemenea unor alieni. Toate aceste stiluri de SF fac din Ad Astra o călătorie mozaicală prin care scopul de găsire și aflare a tatălui devine un subiect aproape mitic și religios.
După cum traducerea latinescului titlu înseamnă Către Stele, filmul preia forma clasică de transformare a protagonistului pe parcursul unei călătorii formatoare. Întreagul voiaj interplanetar nu este pentru căutarea unei forme de viață extraterestră, ci a unei prezențe paterne de mult pierdute. Imaginea tatălui este reperul ce se schimbă în evoluția lui Roy. Atitudinea adoratoare și admirativă asemenea unui Dumnezeu se transformă. La început Roy găsește scuze pentru faptul că tatăl său l-a părăsit. În momentul în care însă tatăl rămâne mut la chemările sale, pulsul astronautului depășește limita de 80, conștientizând situația sa de fiu abandonat.
Acompaniat de o scenografie marțiană inspirată din imaginea lui Roger Deakins dinBlade Runner 2049, Roy înțelege că tatăl nu a plecat doar pentru a descoperi ceva nou, ci l-a părăsit refuzând să intre în contact și să îi răspundă la mesaje.
Pe Clifford McBride îl descoperă într-o ipostază de Căpitan Nemo părăsit de echipaj, lipsit de un țel clar, pradă unei nebunii și fixații bolnăvicioase, în urma căreia refuză să plece de pe nava sau ori să abandoneze misiunea. În căutarea a noi forme de viață, tatăl și-a pierdut omenescul, a părăsit singura formă de viață prezentă în pustiul intergalactic cunoscut.
Mania unui țel mai presus de nevoia de oameni și relaționarea cu aceștia o moștenește și Roy, iar momentul eliberării de sub umbra tatălui său este o eliberare și de această obsesie și detașare impusă, arcul protagonistului prezintă nu numai o debarasare de presiunea imaginii paterne, ci și o întoarcere spre ființele umane. Roy îi calcă lui Clifford pe urme, rezistă întregii călătorii, ajunge la marginea galaxiei petrecând luni de izolare și singurătate aproape pustnicească.
Ultima parte a călătoriei sale este neclară din mai multe motive. Nu mai există piedici, interacțiuni cu persoane, conflicte peste care să treacă, ci este doar o încercare de răbdare și tăcere. Izolarea în care stă fiul și în care îl găsește și pe tată seamănă cu o interpretare a unui tablou romantic din gama lui Caspar David Friedrich, doar că peisajul nu este acela al unor ruine de catedrale sau a unei păduri arse, ci un negru abisal și gol al cosmosului. Asemănarea nu se limitează doar la subiectul unui tablou de secol 19, imaginea călătorului în eter pare scoasă din Odiseea Spațială, doar că aici regizorul evită o explozie de imagini și senzații rupte de către Stanley Kubrick din arta abstractă, James Gray preferând o abordare mai simplă și clară.
Finalul este unul anticipabil și plauzibil, cu toate acestea, gravitează la nivelul așteptărilor satisfăcând spectatorii cu o încheiere pe măsura întregii călătorii vizuale de 2 ore. Ray revine printre ființele vii, călătoria sa nu este una a găsirii de noi forme de viață extraterestră, ci de regăsire a umanului, o căutare interioară prin care redescoperă singura formă de viață lângă care merită să trăiască.
Recent Comments