Expoziție de pictură Doina Mihăilescu „Între zi și vis” @ Complexul Muzeal Moldova Iași – Muzeul Unirii din Iași

Vernisaj 5 septembrie 2019, ora 18.00

Curatori: Oliv Mircea și Brîndușa Munteanu

„G R Ă D I N A D E A R G I N T
note și gânduri la o expoziție de pictură

DOINA MIHĂILESCU: „ÎNTRE ZI ȘI VIS (grădină am vrut să fiu . . . )”

Oamenii se raportează, în general, la natură ca la o parte din ei înșiși. Ca la frig și la cald, ca la dur și la moale, ca la dăunător și ca la binefăcător, ca la hrană sau ca la băutură, ca la un vis așa ca la propria lor natura corpropriată. Ei cred că sunt în natură nu altceva decât propriul efect al acesteia fără a reduce natura la corelatele ei materiale. Așa se explică faptul că atunci când pictează o grădină pictorul îi înțelege întâi de toate condiția transcendentă și acesteia vrea să „îi fure” esența… În cazul pictoriței Doina Mihăilescu, în modul ei de a-și edifica propria poetică artistică, nu poate fi în nici un caz scoasă din joc subiectivitatea-i accentuată pentru că asta ar însemna să acceptăm să îi fie exclusă esența. Pentru pictorul despre care acum vorbim, este limpede că la baza înțelegerii unui fragment din natură stă o altfel de cunoaștere decât cunoașterea științei sau a conștiinței. Puterea artistei de a face ceea ce este nevăzut să se vadă, de a face vizibil ceea ce este tainic, de a instala în condiția prezenței o lume care nu este la îndemâna oricui, o au și lucrările cuprinse în expoziția de acum. Intitulată ÎNTRE ZI ȘI VIS (grădină am vrut să fiu…) expoziția Doinei Mihăilescu are mize dintre cele mai felurite. În primul rând: grădina ei este o grădină peisajeră și nu o grădină de tip parc, o grădină arhitectonică. Arta grădinii ei are o măreție care include liber masele organice ale tufișurilor și ale florilor, include lumina și întunericul, include aurul și argintul, include muzica și de necuprinsul cosmosului însuși. E un amestec de artă imitativă și de pură abstracție. E multă pasiune și la fel de multă nevoie etic-religioasă. Un panteism care ni se arată ca o „simpatetică” forță spirituală, universală. Natura, cu întreaga ei perfecțiune devine rază a unei frumuseți metafizice. La origine, în starea ei originară, paradisiacă, natura a fost grădină. Aici, această stare originară elevată scoate la iveală spațiul circular al fructelor și cel al grădinii devine, printr-o întorsătură a gândului, un spațiu simbolic de regăsire a voluptăților tainice ale intimității. Doar cercul sau sfera pe care o imaginează artista prezintă un centru ascuns în care se poate odihni o reverie geometrică. Privirea pare să fie întoarsă spre interior. Spațiul curb, închis și autocentric, este prin excelență un semn de pace, de blândețe, de vis. Sfericitatea care sub puterea emblematică a rotundului se raportează la marea constelație a Regimului Nocturn. Aici, lumina senină pe care o aduce Portretul Valeriei, este lumina tuturor amintirilor, este lumina unui vis. Nu ți se îngăduie decât să asiști, să vezi și să stai în fața acestei alcătuiri feminine. În acest portret al Valeriei este cuibărită o rădăcină profundă a unui limbaj interior care conține expresive elemente discontinue și semnificative diferențieri de relief. Această stare de realitate o face pe artistă să pătrundă în fondul visurilor și al amintirilor ei pentru a-i edifica un sistem de repere de dincolo de vis și de dincolo de realitate. Sentimentul mistic al naturii și al propriei naturi existențiale dimpreună cu expresia lor muzicală și picturală sunt cuprinse de un element aluziv pe care îl concentrează și îl transformă în substanță intimă și în același timp într-un martor aerian-cosmic. Prin prezența în tablou a receptacolului care se arată a fi talgerul cu fructe și pasărea care certifică substanța intimă dar și a simbolicei păsări înțelese ca mesager benefic al cerurilor vii, ne dăm seama că este convocat în tablou și divinul. Acum și aici orice frunziș e o invitație la zbor în care pasărea se arată a fi o divină alcătuire ascensională. Această extrapolare naturală a verticalizării posturale este, cum bine observă Gilbert Durand, cauza profundă din care și care motivează ușurința cu care visul că zburăm este acceptat și privilegiat în dorința de angelism atât a pictorului cât și, acum, a privitorului.
Dorința de verticalitate și de obținere a rezultatului ei suprem antrenează credința că pasărea devine un binecuvântat accesoriu al aripei și al zborului. Gaston Bachelard spune dealtfel că: „Nu zbori pentru că ai aripi, ci crezi și visezi că ai aripi pentru că, în vis, ai și zburat”. Ca și în cazul îngerilor, pasărea este des animalizată în folosul funcției pe care, în principal, ea o are. Ciocârlia care „trăiește în cer” și care este, de fapt o imagine pur spirituală a metaforelor aerului și ascensiunii devine aici un centru al imaginației aeriene care aduce în tablou puritatea și lumina. Asemeni ciocârliei de amiază sau asemeni privighetorii de noapte, și, de ce nu, și asemeni porumbelului – pasăre a Venerei – suntem în fața unor simboluri ale luminii, ale aerului, ale puterii dar și ale verticalității trăite și al voluptății onirice. Talgerul pe care sunt așezate fructe (cireșe și rodii ) cumulează intimitatea navei și sacralitatea cupei și măreției senine a templului. Naturii, și implicit grădinii peisajere, i se adaugă în tablou o aureolă nocturnă și mistică, din care înțelegem că raza frumuseții ei de argint este o frumusețe unică și metafizică.

Doina Mihăilescu ne spune, prin pictura ei de acum, că în starea ei elevată și originară, în starea ei perfectă, natura a fost și trebuie să rămână o grădină. Originea religioasă a acestei reprezentări este pentru pictorul de vocație ca și pentru un filosof un estetician de talia lui Hans Sedlmayr mai mult decât limpede și clară. Aspectul de frumusețe pe care artista a ales să-l facă expresiv se supune cerințelor stilistice generale ale vocației de pictor care știe să pună tablou ceea ce reprezintă natura în raport cu propria ei natură corporală ca auto-portret/chip despre care știm, încă odată dacă mai era nevoie, că este creație divină. Atât „Portretul Valeriei” cât și „Grădinile de Argint” trezesc în privitor imagini ale Grădinii Edenului, ale Arcadiei,
ale unui Elizeu idilic, nocturn, goethean edificat parcă în jurul și în atmosfera unui vis.
Pentru Doina Mihăilescu este vie ideea că grădina senzorială și senzuală împreună cu corpul îndrăgostit sunt forme candide și elevate ale unui
clar și limpede-misterios spirit religios.