An Elephant Sitting Still – TIFF 2019

Nu putea fi mai scurt? De ce are aproape patru ore? La ce am putea renunța? Există ceva în plus? Întrebările astea mi le puneam în momentul în care am intrat în sala de cinema.

Primul și singurul film al lui Hu Bo, An Elephant Sitting Still (2018) a ajuns anul acesta și la TIFF, fiind o premieră pentru România. Lungmetrajul prezintă o scurtă perioadă din viața celor patru personaje ce trăiesc într-un oraș distopic al imperiului chinezesc și care se ciocnesc unii de alții pe parcusul orelor în care noi îi urmărim îndeaproape.

Cu toate că este un film lung, nu este construit sub forma unei epopei complexe ce are o narațiune ce se întinde pe zeci de ani. Povestea este una simplă, iar timpul pe care îl vedem nu este mai lung de o zi. Ce face justă alegerea lungimii este ritmul în care spectatorii trăiesc experiența filmică. Majoritatea scenelor sunt planuri secvență ce identifică destul de pregnant temporalitatea cinemaului cu cea a spectatorului. Alegerea timpului și a multitudinii de prim planuri fac din film o prezentare psihologică a personajelor. În acest caz, nu situațiile sau acțiunile ne fac să stăm pe scaun, ci atmosfera și intensitatea stărilor.

Universul asiatic ni se arată învăluit în tristețe, ceață și singurătate. Dezastrul social și cultural de care au parte Wei Bu, Yu Cheng, Huang Ling și Wang Jin este foarte fin dezvăluit. Cu toate că starea de depresie pare o maladie ce acoperă întreg orașul, ea nu apare din prima ca fiind o boală generalizată, ci este una unică, subiectivă și trăită de un singur personaj o dată. Tocmai de aceea a fost nevoie de patru ore pentru ca filmul să își păstreze subtilitatea în dezvoltarea acestui sentiment apăsător, comun și complex. El este lung pentru că spectatorul are nevoie de timp pentru a simți depresia, o boală a sufletului ce nu este văzută, ci conștientizează pe parcurs.

Hu Bo, împreună cu directorul de imagine Fan Chao, au abordat o stilistică proprie ce au păstrat-o cu rigurozitate. Filmul are un fel anume de a înregistra lumea încă de la început. Pe lângă planurile secvență ce ajung la lungimi de șapte-opt minute, camera se încăpățânează să stea foarte aproape de personaje. Noi nu vedem întreaga distopie chineză în planuri generale, ci de peste umărul câte unui om. Spectatorii călătoresc o dată cu cei doi tineri, gangsterul și bătrânul pensionar. De multe ori ajungem să simțim scenele ca fiind furate.

Băiatul ce s-a sinucis, câinele lui Wang Jin, accidentul din școală ne apar în unsharf, alegerea tehnică devine o formă de cenzură ce are un efect mai puternic decât o dezvăluire detaliată a crimelor și faptelor ce ne dezgustă sau ne întristează. Această perdea ce îl oprește pe spectator din a vedea clar îi oferă un efect și mai puternic, toate crimele devin o generalitate. Știm ce se întâmplă blurat înaintea noastră, dar pentru că focusul nu este fixat pe situație, ea devine un aspect al fundalului orașului, Hu Bo preferând să se concentreze mai mult pe reacția celui ce observă aceste acte de violență și nu pe act în sine.

Filmul asta prezintă, violența ca motiv pentru comportamentele oamenilor. Totul este un lanț aparent nesfârșit de nedreptăți și răutăți ce învăluie orașul lipsit de culori și dinamică, și din care pare imposibil să evadezi.

Ce loc ocupă elefantul în toată povestea asta?

Asta e întrebarea ce străbate întreg filmul, unde e și ce înseamnă? căci totul pare să se învârtă în jurul acestui animal, sau mai degrabă în jurul prezenței sau absenței lui. Elefantul nu apare fizic nicăieri, se vorbește doar despre el, iar în final se aude urlând atunci când Wei Bu, Huang Ling și Wang Jin cu nepoata lui coboară din autobuz.

Amprenta lui are o nuanță simbolică. Animalul este pentru toți o speranță spre care se îndreaptă încercând să evadeze. Circul din Manzhouli este un scop la care să tindă, o speranță în ceva mistic, straniu și inexplicabil, o scuză împotriva renunțării.

La început am crezut că e o ilustrare a unei speranțe, Manzhouli părea un Eldorado spre care cei patru se îndreaptă cu speranța că vor găsi un paradis. Apoi am căutat să văd dacă există acest oraș. Se află la granița Mongoliei cu Rusia, un loc ploios în care rareori strălucește soarele. Descrierea nu seamănă de loc cu un spațiu paradisiac, ci mai degrabă cu lumea de care încearcă să fugă cei patru.

Ideea aceasta sufocantă, ce se transformă într-o formă de fobie sinucigașă și copleșitoare, că peste tot este la fel și că nu există cale de scăpare, apare pregnant în film. De fapt, lupta nu este căutarea unui paradis, ci încercarea de a nu alege sinuciderea ca singură soluție. Regizorul propune publicului și lui însuși această variantă de a vedea lucrurile.

Elefantul stă singur în Circul din Manzhouli

Nu cred că trebuie să vedem animalul ca pe o metaforă bazată pe trimiteri religioase sau antice. Nu simbolistica animalului este încărcată de însemnătate, ci mai degrabă atitudinea pe care el o afișează prin vorbele personajelor: un animal ce doar stă și privește indiferent la lumea din jurul său.

Căutarea celor patru nu este a unui loc, ci a unei atitudini. Toți încearcă să se identifice cu elefantul, cu puterea lui de a nu se lăsa afectat de lumea din jur. Nu există în filozofia filmului scăpare din lumea aceasta apăsătoare. Nu există un tărâm magic, ci totul vine din interior. Scăparea, așa cum o ilustrează lungmetrajul, este transformarea psihicului, iar fizicul și forța unui animal precum elefantul tocmai asta denotă, o putere interioară ce nu te lasă să fi copleșit de răutatea din jurul tău, o detașare benefică ce te ajută să ignori.

Pe parcursul celor patru ore se simte cât de puternică este legătura dintre modul de filmare și mesajul transmis. În lucrarea lui Hu Bo nu ni se prezintă un oraș, ci interiorul unor oameni ce trăiesc într-o formă comună de iad urban.

Sinuciderea este o prezență pregnantă în film. Conflictul interior al personajelor fie este nesfârșit, fie are finalitate prin renunțare. Aflând că după acest film Hu Bo s-a sinucis, realizăm cât de puternică și personală este legătura dintre regizor și filmul său. El, nu numai că a făcut un film indirect despre el, dar poate construirea lui a fost pentru regizor o posibilă încercare de a evada din China ce ne-o arată.

Am scris săptămâna aceasta la TIFF un articol despre ultimul film al lui Almodovar. În Pain and Glory granița dintre ficțiune și autoportret este foarte subțire. Acum scriu despre un film al cărui regizor, cu toate că nu și-a creat un alter ego personaj pe care să îl treacă prin diferite situații, s-a implicat enorm în conceperea lui.

Este delicat să vorbesc despre așa ceva, tocmai pentru că eu nu îi cunosc decât singurul său lungmetraj și ce simt eu că a vrut Hu Bo să ne arate. Dar depresia, nu numai că apare foarte credibil și puternic, ci este tristețea lui. Toate personajele, femei, tineri, bătrâni sunt Hu Bo în această căutare. Portretele nu sunt așa mult ale unor personaje, ci ale unor persoane, iar scenele de dialog sunt mai degrabă conversații și nu replici. Legătura dintre artist, operă și spectator reușește să ni se dezvăluie mult mai direct în comparație cu un film clar semi-autobiografic ca cel al regizorului spaniol.

Depresia arătată pe ecran este una personală, pe care regizorul a trăit-o și a destăinuit-o. El, într-un mod foarte sincer și curajos, se deschide publicului vorbind despre un prezent trăit direct atât de Hu Bo, cât și de personaje și spectatori. Infernul descris este unul contemporan și cotidian.