de Călin HENTEA

La 64 de ani, având în spate o solidă și originală operă, sculptorul Răzvan Mincu are un regret: acela că pare a fi mult mai cunoscut și apreciat în străinătate decât în România. Evident, nu este singurul artist plastic român străbătut de acest regret, și nu fară temei. În cazul lui Răzvan Mincu stau drept argument cele 40 de simpozioane internaționale de sculptură în aer liber la care a participat din 1997 încoace, alături de expozițiile personale sau de grup răspândite pe toate meridianele Pământului (inclusiv pe cele mioritice) sau premiile internaționale obținute, toate acestea contrapunându-se minusculelor vânzări în țară ale sculpturilor sale, chiar și ale celor de dimensiuni mici, potrivite unui apartament sau unei vile. Cu toate acestea, a avea în casă o sculptură din marmură cioplită și șlefuită de Răzvan Mincu înseamnă a-ți asigura în refugiul căminului tău un colț delicat de liniște, meditație și voluptate a gândurilor libere.

Pentru Răzvan Mincu, sculptura este rațiunea de a fi. Marmura i-a intrat în sânge, nu doar în plămâni, așa încât atunci când aceștia se revoltă asfixiați, sculptorul lasă dalta și flexul pentru a încălța bocancii, urcând pătimaș pe munte spre a-i curăța în aer pur. Muntele este rezervorul lui de curățenie, energie și pace. Sus pe creste, privind atât de departe pe cât se poate, acest dantelar al marmurei se încarcă cu acea armonie universală pe care o transpune apoi în piatră sau versuri.

Lucrările sale par a fi frământate în lut, suflate în sticlă, iar nu cioplite în atât de nobila, casanta și capricioasa marmură. Răzvan Mincu parcă modelează marmura, nu o cioplește, croșetând-o într-o dantelărie la fel de bogată în surprize precum este și poezia lui. Înalte de doi metri sau având doar câteva zeci de centimetri, toate sculpturile lui Răzvan Mincu sunt migălos șlefuite, până când a le atinge echivalează cu mângâierea unei femei. De fiecare dată, masivitatea caracteristică blocului de marmură se dizolvă în mâinile lui Răzvan Mincu într-o elasticitate surprinzătoare. Și astfel, sculptura sa străpunge spațiul acolo unde te aștepți mai puțin. Timpul fulgerător și lumina transparentă ce răzbat cu tărie din sculpturile lui Răzvan Mincu cuceresc spațiul cu o incredibilă ușurință, fiind organic suspendate într-un eter poetic ce plutește deasupra unui solid și simplu postament filozofic, pentru că sculptorul își gândește și își argumentează fiecare compoziție prin idei, metafore și simboluri: „Originea lumii, a Universului și raportarea acestora la făptura umană este tema care mă preocupă, iar modul prin care se poate pune în operă invizibilul și infinitul, astfel încât să încapă în clipa trecătoare, este exercițiul spiritual prin care mă definesc. Încerc astfel să nu obturez actul artistic prin raportare la socialul trecător, ci mai curând încerc să găsesc amprentele profunde ale Luminii din Om, fântana tinereții fără bătrânețe”, mărturisește simplu Mincu.  

Răzvan Mincu (fost inginer constructor al Epocii de Aur, dar și membru UAP din 1994) este și un poet remarcabil, flamboiant în metafore, subtil în trimiterile culturale și delicat în reveriile sale. Delicat și fragil în versuri, la fel cum este și în dantelăria sa marmoreică. Poezia și sculptura lui Răzvan Mincu izvorăsc din aceeași credință creștină, abundând de simboluri sacre sau etern universale, fie că sunt transpuse în cuvinte, în forme, în lumini, tactilități sau unde fotonice. Armonioasele sale curburi se regăsesc, firesc, în aceeași frază cu linii tăiate în unghi drept, tot așa cum mătasea suprafețelor șlefuite face casă bună cu volumul cărnii de marmură lăsată liberă din gradină și șpiț. „Simbolismul formelor sale este imanent. Îngemănarea între marmură şi lemn creează un joc expresiv alb-negru cu trimitere la antipozi. Albul este mai totdeauna prevalent. Astfel, dialogul se creează cu aceeaşi claritate între lumină şi întuneric, pentru că Răzvan Mincu face parte dintre aceia care au văzut – sau trăiesc cu idealul de a vedea – Lumina, dar, la fel ca Fericitul Augustin, se întreabă: «Ce este Lumina?»”, scrie Adrian-Silvan Ionescu.

Cam atât poate așterne, stângaci și timid, firește, cronicarul ateu despre opera unui artist autentic și total. Mai multe poate afla fiecare fie privindu-i sau chiar pipăindu-i poeticele sale sculpturi, fie citindu-i versurile parcă bătute-n piatră („Piatra de veghe”, Litera, 1991; „K3-Mașina de citit gânduri”, Vinea 2009; „Jurnalul unui foton”, Semne 2011).

Am trimis ideile la școală să înveţe carte

le-am spălat, le-am îmbrăcat în costumaşe noi şi roşii la prima zi de şcoală

le-am dat câte un mugure să mănânce în pauză, le-am pus scufiţe de nufăr

le-am pieptănat frumos bretonul.

Le-am urmărit cu privirea cum intră în clasă.

În clasa I au făcut bastonaşe

în clasa a III-a au început să-şi ia nasul la purtare

mai târziu au învăţat că trebuie să aştearnă semne bune

pentru cei ce vor veni.