The Sisters Brothers (2018), regizat de Jaques Audiard, este o adaptare a romanului western scris de Patrick deWitt ce tratează cu umor și duioșie povestea unor frați aflați la granița timpului, în momentul modernizării sălbaticului vest. Este un film sincer şi uman ce nu se jenează de la a arăta lumea Americii în momentul civilizării ei. Cu toate acestea, lipsa de igienă, duritatea personajelor şi condiţiile în care trăiesc, prezente pe tot parcursul lungmetrajului, nu devin un fundal degradant al poveștii. Tocmai de aceea este un film, zic eu, uman şi nu neapărat realist. Este un film ce arată duritate, dar în cantităţi rezonabile, realismul poveștii nu neagă stilistica western pe care regizorul reușește într-un mod fermecător să o mențină.

Personajele nu sunt supra-oameni care lovesc în stânga şi dreapta, nu au corpuri de gladiatori şi ţeluri mari, nu au coduri morale de nestăvilit şi nici nu se conturează în urma unor gesturi eroice. Eroismul e dat de umanitatea de care dau dovadă și care apare de multe ori în opoziție cu portretul și atitudinile lor primare și înapoiate.

 Interesant este modul în care protagoniștii sunt construiți. Cu toate că se bazează pe naraţiune, filmul se depărtează treptat de ea. Alege să contureze trăirile personajelor prin montaj și imagine mai mult decât prin situații. A doua jumătate a filmului este surprinzător structurată reuşind să se folosească cât mai puţin de poveste  şi să transmită emoţia spectatorului prin atributele lui specifice şi unice cinematografului. Aş spune că punctul culminant şi finalul sunt pure cinema, termen folosit de Alfred Hitchcock atunci când, pentru o frântură dintr-un film, simţim cu adevărat puterea de expresie a cinemaului. Un moment în care cinematograful nu se folosește de restul artelor, căci el chiar este o a șaptea artă, nu o sumă algebrică a celorlalte șase. Nu este un ghiveci de arte aranjat frumos, ci devine altceva.

Imaginea celor doi fraţi este una onestă, cum am mai spus, regizorul îi arată aşa cum sunt: la bustul gol, cu burtică şi mușchi. Stilul actoricesc este similar cu al altui film recent al actorului Joaquin Phoenix, You were never really here (2017). La fel, și acolo, imaginea unui veteran traumatizat și inadaptat nu este una a unui boxer nervos şi crispat, ci a unui om obosit ce impune nu prin mușchi, ci printr-o structură corpolentă. Se arată dominator prin gesturi, priviri şi comportament. El devine imaginea degradată a unui om venit din război.

Acelaşi lucru se simte şi în filmul de faţă. Poate e o semnătură a lui Joaquin Phoenix, poate este o indicaţie a regizorului, cu toate acestea rezultatul este vizibil și puternic, adaptându-se la atitudinea autorului de a spune filmul.

Un alt aspect de observat este modul, în care regizorul refuză să arate nenumăratele dueluri prezente în majoritatea westernurilor. Nearătându-le, nu numai că îi spune spectatorului că nu despre asta este vorba, ci creează o anumită forţă a personajelor. Nici pentru ei nu sunt importante duelurile, sunt o rutină peste care trec uşor. Filmul se bazează pe imaginația noastră de a le vizualiza, iar efectul este unul mai puternic. Un exemplu sugestiv este momentul în care Charlie îi explică într-un fel cât se poate de simplu fratelui său că în timpul nopții a dat peste ei un urs și a fost nevoit să îl ucidă. Scena uciderii animalului este compusă elegant prin suprapunerea visului trăit de Eli cu efectele sonore ale bătăliei fratelui său cu ursul.

Lungmetrajul este construit și bazat pe mai multe tipuri de conflicte ce se intersectează. Conflictul fraților cu John Morris (Jake Gyllenhaal) și Hermann Kermit (Riz Ahmed),  ce devine o ilustrare a luptei fraților Sister împotriva modernizării lumii proprii. Cei doi rivali aparțin societății civilizate din care încearcă și frații, mai mult Eli, să facă parte. Charlie și Eli se atașează de John și Hermann, fiind neobișnuiți ca cineva să nu se gândească numai la binele propriu și imediat.

La începutul filmului importanța douet-ului John și Hermann este aceeași cu cel al fraților, par pe picior de egalitate în ochii spectatorilor. Ei reprezintă reversul celor doi în epoca transformării și a schimbării.

Accidentul este un moment tragic, stupid și neașteptat, tocmai de aceea este cât se poate de realist. Povestea lui John și Hermann se termină brusc pentru că filmul nu este despre cei ce știu să se spele deja pe dinți, ci despre cei care acum încearcă să o facă și despre acest chin al adaptării voluntare sau forțate. La rândul lor, oamenii moderni se chinuie și ei pentru că trăiesc într-o lume încă sălbăticită.

Filmul lucrează într-un mod original când vine vorba de cei cu care empatizează publicul. La început suntem acolo pentru John și Hermann. Suntem confuzi și îi vedem pe frații Sisters ca pe niște antagoniști. Ei da, sunt niște criminali de cea mai joasă speță, filmul ne spune lucrul acesta pe față, ușor ironic. Cu toate acestea povestea este a lui Eli și Charlie, a căror personalitate interioară și aproape naivă ni se dezvăluie treptat.

Un alt conflict este cel între frați. Cei doi nu reușesc să se împace, există tot timpul mici răutăți pe care fratele mic i le face celui mare. Eli și Charlie sunt oameni foarte diferiți, sunt așa datorită lumii în care s-au născut. Fiecare a încercat într-un mod diferit să se adapteze. Charlie este sălbaticul care a reușit prin tărie și forță să supraviețuiască, Eli este cel care a crescut în umbra fratelui mic, susținându-l și simțindu-se inferior. Cu toate acestea când vine vorba despre supraviețuire dragostea dintre cei doi devine una primară, instinctuală și profundă.

Frații nu au țeluri mari și nu regretă asta. Încercarea lor de adaptare nu este una reușită. Pe ei lumea modernă i-a respins, dar nu e nici o problemă, mama va fi tot timpul acolo să îi iubească. La nivelul primar, în ochii iubitori și materni toți suntem la fel, niște copii, indiferent de lumea de care aparținem. Momentul de afecțiune dintre mamă și copii este cel mai emoționant moment din film. Este făcut pentru a fi frumos și intim, clipe de care cei doi nu au parte pe parcursul poveștii. În prezența mamei lor orice umbre de orgoliu și competiție dispar fiind înlocuite de o dragoste intimă și sinceră. Întreaga construcție dură a lungmetrajului amplifică și mai mult ludicul și sensibilitatea de care personajele dau dovadă.

Filmul este văzut prin ochii lui Eli, el este și ochiul regizorului care alege să îi dedice filmul fratelui său mai mare. Scena de final, în care Eli își privește zâmbind fratele vorbind cu mama devine o dedicație de dragoste a lui Jaques Audriard fratelui său. Filmul nu mai este numai o adaptare după romanul lui Patrick deWitt, ci primește o latură personală și intimă ce aparține regizorului. Narațiunea devine povestea lui, privită și spusă de niște ochi drăgăstoși și umani.