Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

„Personale” de toamnă-iarnă; acum – Gheorghe Fikl

Expoziţii (aproape) fără cronici

Pe lîngă proiectele colective, la scară mai mică ori mai mare, cu grupuri de autori sau în ample panorame, fireşte că în galerii predomină expoziţiile cîte unui singur artist. La rîndul lor, „personalele” sînt de mai multe feluri: de etapă, cu lucrări recente, sau recapitulative, pînă la extensia „retrospectivelor”. În Bucureştiul ultimelor luni – variante de pe toată gama, ca-ntotdeauna. Multe – excepţionale, de-ar fi trebuit să vuiască tîrgul, gazetele, ţara-ntreagă! Măcar despre unele dintre ele se mai află din anunţurile vernisajelor, distribuite de către autori şi organizatori şi – în varianta fericită – preluate mecanic de pe un site pe altul; însă aproape toate rămîn necomentate, de parcă specia „cronicii de expoziţie”, a „cronicii plastice” ar fi dispărut. Sigur că „breasla” şi admiratorii fideli urmăresc oricum „agendele” on-line ale Uniunii artiştilor vizuali şi ale filialelor, plus Modernism.ro, cel mai amplu site românesc de informaţii din domeniu, poate că şi altele, deci „publicul de vernisaje” se-adună şi onorează momentele respective, însă în următoarele cercuri concentrice, analitice şi explicative, care-ar asigura reverberaţii mai ample ale actualităţii plastice, nu se mai propagă – vai! – aproape nimic.

Exemple bucureştene de toamnă-iarnă 2018-2019: „personalele” Gheorghe Fikl, Dorin Creţu, Ştefan Câlţia (toate la Galeria AnnArt, una după alta!), Ciprian Paleologu la LABORNA, Mircea Roman la Rotenberg-Uzunov, Cosmin Păulescu-Cozo la Contemp, Mihai Zgondoiu la ALERT Studio (ultimele trei vernisate în Noaptea Albă a Galeriilor din octombrie), Roman Tolici la Moebius, ZuZu Caratănase la Simeza, Dumitru Gorzo la /SAC – Spaţiu de Artă Contemporană, Daniela Făiniş la Senso, Mircia Dumitrescu la Muzeul Naţional al Literaturii Române-Griviţei, Mihai Trifan la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană „Pavel Şuşară” (despre a cărui inaugurare am tot amînat să scriu…), Christian Paraschiv la Galeria Romană. Şi cîteva expuneri postume mai mult decît notabile: Andrei Cădere, Doru Bucur, Virgil Preda şi Florin Niculiu la Muzeul „Şuşară” sau Geta Brătescu la Galeria Ivan. Pe răboj cuvenindu-se trecute şi „personalele” pe care le-am recenzat în episoadele din ultimele luni ale acestui Jurnal cultural: Ingo Glass, Jovián György, Mihai Rusen, Ernest Palko şi Vioara Dinu la Mogoşoaia, Dan Perjovschi la Salonul de proiecte, Ioan Nemţoi şi Lucian Ţăran la Muzeul Naţional Cotroceni (în Salonul Artelor Decorative), Judit Crăciun, Gavril Zmicală şi acelaşi Ernest Palko la Galateea, Arina Ailincăi şi Vlad Basarab la MNLR-Griviţei, Valeriu Mladin la teatrele de Comedie, Odeon şi Naţional, Lucian Muntean şi Aurel Tar la Galeria Luceafărul. Doar în sezonul încă în curs! Plus „colectivele” de dimensiuni variabile, între care un set consistent de „megaexpoziţii” la care am promis în mai multe rînduri – şi o fac şi acum! – că voi reveni…

Încercări – în continuare, în mai multe episoade de Jurnal vizual – de recuperare a cît mai multor „personale” de toamnă-iarnă. Acum – Gheorghe Fikl.

Fikl: Animale şi tavane

Timişoreanul Gheorghe Fikl (n. 1968, cu studii la Cluj şi în Oraşul de pe Bega) a revenit în Bucureşti după mai vechi prezenţe la Galeria Posibilă, la Cărtureşti, la Anaid şi după o primă colaborare cu AnnArt în cadrul Nopţii Albe a Galeriilor din 2016, cînd spaţiul ales a fost holul de la etaj al ruinatului Palat Ştirbei de pe Calea Victoriei. S-a impus ca pictor de fascinante pînze „animaliere” în regii baroc-fantaste, de mare succes: „personajele” cu pricina „pozează” în scenografii aristocratice, în saloane de bal, în catedrale medievale, uneori şi-n încăperi mai paupere. Intens-contrastante, contrariante, combinaţiile pot fi şi terifiante, şi simpatice, căci transmit grele încărcăturile simbolice şi mitologice, dar trimit şi la comicul fabulistic, cu atît mai hazos cu cît e plasat în cele mai simandicoase decoruri imaginabile. Intertextual asumat, multiplu-referenţial, foarte-postmodernul Fikl „reciclează” trecutul, evocînd pe parcurs şi „sfîrşitul istoriei”, adică ideea lui Francis Fukuyama, în seria The End of History, reia faimoase interioare reale sau citează direct din pictura clasică ori din cinematografie, ca-n ciclul buñuelian El angel exterminador, plasînd peste tot oi, vaci, bivoli, ţapi, păuni şi alte vietăţi în postúri statice, placide, „ca la fotograf”, lăsîndu-ne să alegem între interpretarea serioasă a figuraţiei şi amuzamentul în faţa parodiei de manierism „cu pretenţii”. Cu mari abilităţi artizane, în tuşe deopotrivă păstoase şi migăloase, în tonalităţi cîteodată încărcate, cu dominante închise, mai adeseori policrome, flamboaiante pentru decoruri, lighioanele fiind întotdeauna pictate mai tern-realist, conform tiparului antitetic.

La AnnArt – 7 Tavane recente (vernisaj: 13 septembrie), de fapt 4, în celelalte 3 tablouri fiind vizibili doar pereţii, fără perspectivă în sus. Titlu ludic, sfidător, căci aparenţele ceremonioase îi permit lui Fikl să-mpingă lucrurile pînă-n băşcălia grosieră, automat-„înnobilată” de artistocratismele şi simbolismele amintite. Joc abil, pe o „muchie” bogat-ofertantă!

Concret: un cap de oaie maronie, în profil ca de medalie, înconjurat de o aproape-cunună, pe un aproape-abstract fundal de tencuială roz, de mici dimensiuni, la intrare, un soi de emblemă a „bestiariului” parodic al lui Fikl; un păun la baza unei scări cu balustradă de fier forjat; un ţap negru pe-o scară de castel în urcare spre pereţi şi spre un tavan cu sofisticate ornamentaţii aurite; şi, enorm, un manej imperial, musai vienez, în acelaşi timp strălucitor şi decadent, cu candelabre atîrnînd dinspre tavanul încărcat de picturi şi cu pereţii laterali coşcoviţi, cu noroiul întins pe jos, frămîntat de copitele cailor care… de data asta lipsesc, sînt o absenţă intens-prezentă! – toate în prima sală; apoi o vacă într-o cameră cu un pat de lemn delabrat, cu o fereastră scîlciată în stînga, cu totul neobişnuit fiind tavanul ornamentat, pictat, aurit, vizibil „strămutat” din alt spaţiu, „din alt film”; o turmă de berbeci într-o catedrală, ca-n Buñuel (temă reluată); şi un cal maro-roşu, sîngeriu, pe o podea de lemn, pe fundal negru, într-o linişte adîncă – în sala a doua.

Fikl tipic.

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 35, 22-28 februarie 2019

(fragment)