Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

Muzeul Naţional al Literaturii Române a lansat în ianuarie-martie 2018, în primă ediţie, o Bienală de carte bibliofilă şi de carte-obiect. S-au acordat la final premii. În noiembrie – „personala” unuia dintre laureaţii din primăvară: Arina Ailincăi (vernisaj: pe 6 ale lunii; curatoare: Mirela Trăistaru).

Clujeancă (n. 1946; studii de specialitate în oraşul natal), emigrată în Canada (în 1987; a obţinut acolo încă o diplomă în educaţia vizuală, care i-a permis să ţină cursuri), foarte prezentă în România în ultimii ani, Arina Ailincăi e un nume mare al ceramisticii autohtone, cu notabile succese internaţionale (personale, premii, participări la bienale, festivaluri, la alte mari proiecte în America de Nord, în Europa, în Asia de Sud-Est). Cîteva titluri sub care a expus: Insideout (= Înăuntruafară, în 1998, în Canada), Ceramică sculpturală (în 2011, la Sibiu), Corpul dislocat (2016, la Mogoşoaia). Foloseşte şi sintagma „sculptură ceramică”. Are la activ numeroase portrete, capete sau busturi, şi trupuri umane, uneori integrale, mai adesea fragmentate, torsuri, picioare sau perechi de labe ca nişte… ghete.

Două particularităţi recurente. Prima: artista lucrează cu modele şi cu mulaje de gips, după care face matriţe şi arde ceramica, păstrînd interioarele goale, de cele mai multe ori la vedere. Sînt – aşadar – urme ale corpurilor, „coji” ale fiinţelor, încercări de „imprimare” a carnaţiei moi, trecătoare, în materie solidă, stabilă. Statuile au un oarecare aer antic, deşi se disting prin refuzul posturilor monumentale şi al proporţiilor ideale: sînt aşezate sau întinse, curbate, răsucite, eventual poartă semne ale eforturilor, ale suferinţelor provocatoare de „sfîşieri”, de contorsiuni. Chipurile se-nfăţişează – în schimb – senine, împăcate, flancate cîteodată de aripi îngereşti sau cu cîte un aer de arlechinadă accentuat de liniile de culoare pictată, supraadăugate, ca de măşti. Explorări antropologice, corporalităţi de extracţie strict realistă, efectiv „mimetice”, „copiate” aristotelic „după natură”, dar „dislocate” ulterior, fragmentare, cu miezul inaccesibil, cu interiorul lipsă, invizibil, inanalizabil, de unde titlul generic de acum, Semne pentru circumscris absenţa, reluare a unei mai vechi Prezenţe prin Absenţă (expoziţie din 1999, la Pittsburgh, în Statele Unite). Despre misterele profunde ale fiinţei umane, imposibil de pătruns, doar de „circumscris”…

A doua caracteristică: inscripţiile. Mai-toate lucrările poartă mărci ale uzurii, ale vechimii, riduri, crestături, striaţii, dar pe unele corpuri, pe postamente, pe alte suprafeţe sînt aşternute şi scriituri vag-lizibile, în cea mai mare parte indescifrabile. Lumea, istoria, arta trebuie „povestite”, incluse în relatări „discursive”, „verbalizate”. Omul însuşi e un Manuscript ascuns, titlu al unui trup fără cap, mîini şi picioare, crestat pe dinafară şi purtător de şiruri caligrafiate pe dinăuntru, deci imposibil de citit, căci textul se pierde în abisul interior.

Expoziţia, sinteză a căutărilor autoarei, ca-ntr-un soi de „retrospectivă” în mic, a mai inclus selecţii din ciclurile de fotografii realizate încă din anii 1970, imagini înscenate sau atent decupate din decor, uneori cu intervenţii grafice, mai ales de încadrare în schiţe geometrice. Cele mai interesante – secvenţele unei „performanţe” pe un mal nămolos de apă în care artista intră, cade, se tăvăleşte, se bălăceşte, e acoperită de mîl, de pămîntul curgător, de – adică – materia primă a ceramistei, învăluită de ea, una cu lutul lichid. Aşa-şi va acoperi Arina Ailincăi modelele, aşternînd pe ele „coji” care vor rămîne mărturii, în timp ce oamenii, trecători, se tot duc…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 30, 18-24 ianuarie 2019

(fragment)