Marti, 12 februarie, de la orele 19 trecute fix, o unica sansa de a intra in contact cu obsesiile din copilarie (si de mai tarziu) ale artistului Mircea Modreanu, cel care gazduieste de aproape un an expozitii de artisti contemporani in locuinta sa redenumita, cu aceste ocazii, ETAJ artist-run space – obsesii belice si ale agresivitatii infantile transfigurate intr-o instalatie interactiva cum n-a vazut Parisul, si cu atat mai putin Bucurestiul! Locul de intalnire, acelasi: George Enescu, nr. 43, la etajul I
Statement-ul artistului:
„Armele inocenţei
Nu doar adultul supravieţuieşte şi vânează, ci şi copilul.
Oare copilul de atunci ar fi făcut diferenţa dintre simbol şi arma reală care omoară? Ar fi fost oare plauzibil saltul de la sine, pe o altă orbită de conştiinţă, care să-i limiteze şi să-i conţină universul agresiunii înainte chiar ca ultimele consecinţe ale realului să fie împlinite? Cine este copilul acesta, în fond?
Inocent este cel ce nu a trecut pragul uşii şi nu are habar ce se ascunde în întunericul încremenit. Dar copilul se luptă pentru jucăriile lui, se apără şi este trântit, îşi construieşte redutabilele sale arme cu care învaţă poate, să-şi şantajeze adulţii, să obţină ce vrea sau să se protejeze, să-şi construiască alianţe ale copiilor împotriva unora. Nu doar adultul supravieţuieşte şi vânează, ci şi copilul.
Agresiunea, până să devină ca atare, este topită precum salinitatea sângelui, ca oricare alt parametru ce menţine echilibrul homeostatic. Primul tuberman încărcat cu cornetul din foaie dictando punctează cu precizie începutul sfârşitului inocenţei. În procesul introspecţiei acestui copil, fiecare tub adăugat, fiecare model copiat, fiecare joc de moarte jucat, descriu traseul transformator al inocenţei înspre un altceva.
Dar atenţie! Soarele nu a pierit de tot, irizaţiile sale luminează încă cerul, iar inocenţa, în tuşe din ce în ce mai pastelate, încă aparţine! Soarele a rămas suspendat, agăţat indecis de linia orizontului. Iar adultul se joacă cu joaca suprapusă peste jocul copilului ce continuă la nesfârşit să-şi construiască armele de vis.
Meşteşugul şi arta făuririi armelor, adevărate cartilaje şi articulaţii de creştere ale omenirii, trebuie că se regăseşte oglindit în cotlonul ferit al fiecărui bărbat. Sau cel puţin al acestuia. Ce perspectivă se deschide: bătrânul făurar de tubermane retras în odaia şi în meşteşugul lui, comunicând cu lumea doar prin alfabetul armelor copilăriei, salvate dintr-un incert război nepurtat! Şi eu, cel care acum privesc la armele odihnite în rastel, mă întreb cum din această lungă trândăveală se naşte umanitatea.
El, deocamdată, îşi trăieşte fantasma, iar spaţiul de incertitudine al încă ne-de-tot pierdutei inocenţe, poate că are efectul profilactic măcar împotriva maladiei inocenţei folosite ca armă.”
Recent Comments