Ceaușescu în pictură

Ceaușescu în pictură

Text de Călin Hentea

Portretele conducătorului iubit, Ceaușescu – erou între eroii neamului, președintele cu sceptru regal, Ceaușeasca – tânără savanta de renume mondial, Ceaușescu și poporul, Ceaușescu – pace, Ceaușescu – tinerii, Ceaușescu în arta naivă, iată modul în care istoricul și muzeograful Cornel Constantin Ilie (fotografii de Marius Amarie) a structurat iconografia plastică a lui Nicolae Ceaușescu în volumul său „Un tablou pentru Tovarășu’. Pictura, Ceaușescu și cultul personalității”, editat recent de Muzeul Național de Istorie a României. Toate lucrările reproduse provin din depozitele muzeului, acolo unde au fost păstrate în urma expozițiilor omagiale dedicate cuplului dictatorial la aniversările rotunde ale acestora, îndeosebi cea din 23 ianuarie 1978, care a ocupat nu mai puțin de zece săli, întinse pe 2 500 mp.

Parcurgerea elegantului volum full color (ca de altfel toate albumele editate de MNIR) înseamnă o incursiune, deloc confortabilă, în istoria artei plastice românești din Epoca de Aur, pentru că prea puține sunt numele artiștilor importanți din acea perioadă care lipsesc. Sunt însă reproduse multe din portretele omagiale semnate de Dan Hatmanu, Sabin Bălașa, Corneliu Brudașcu, Vasile Pop Negreșteanu, Constantin Piliuță, dar și mulți, prea mulți alții, care au vrut și ei să se bucure de banii partidului. Pentru că tablourile oferite cadou Ceaușeștilor de ziua lor erau comandate și plătite consistent (din păcate în volum nu apar date pe acest subiect, poate pentru că Muzeul nu deține informații) de aproape toate instituțiile importante ale statului comunist, începând cu comitetele județene de partid din toată țara (excelau comuniștii din Ilfov și Argeș), continuând cu Departamentul Securității Statului, Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Consiliul Național al Societății de Cruce Roșie, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, Întreprinderea Cinematografică București… care, în mod evident, dispuneau de bani în bugetele lor pentru astfel de cheltuieli. Selecția, explicațiile tehnice și contextuale ale fiecărei lucrări sunt realizate cu rigoare documentară, dar și cu un subtil umor de istoricul Cornel Constantin Ilie, care a reușit detașarea cuvenită după trecerea a trei decenii. Fotografii de epocă, care au servit ca model pentru respectivii artiști (spre deosebire de regi și împărați, Ceaușeștii nu au stat niciodată să pozeze pentru vreun artist) completează în mod convingător stânjenitorul și deloc onorantul aspect al plasticii românești din acea cumplită perioadă. Rezultă un dezolant pesaj privind o slugărnicie instituționalizată, un servilism și o lingușeală benevole, o vanitate și o lăcomie primare, practicate de românul mai mic sau mai mare în grad, funcție, talent sau educație.

Dacă la artiștii plastici profesioniști se poate admite (parțial) explicația că au pictat la comandă, așa cum dintotdeauna pictorii din toată lumea au onorat cerințele mai-marilor și mai puternicilor zilei, mai greu sunt de găsit scuze și justificări morale și etice pentru pleiada de artiști amatori (majoritatea pensionari) care s-au angajat voluntar drept contributori pro-bono la cultul personalității. Lipsa de talent și vocație plastică a acestora era înlocuită cu o doză suplimentară de libidinoasă ploconeală colorată, care, dacă nu era recunoscută de oficialități (prin prezența lucrărelelor respective în expoziția omagială), faptul era imediat reclamat la forul de partid de către autorul vexat în al său orgoliu. O pensionară din București a trecut în 1979 pe spatele goblenului înfățișând-o pe Elena Ceaușescu următoarea dedicație: „O bunică care la vârsta de 14 ani deși orfană într-un orfelinat a cunoscut cele mai mari nenorociri ale războiului (bombardată). Am lucrat cu multă dragoste portretul unei mame cu milioane de copii pe care îi iubește și se străduiește să le facă copilăria cât mai frumoasă într-o țară în care toată lumea este fericită având în fruntea ei pe cei mai iubiți fii ai săi”.

Din păcate, eternele lacune din legislația mioritică fac ca acest volum, la fel ca și alte impresionante realizări editoriale ale Muzeului Național de Istorie a României, ce pun în valoare în condiții grafice excepționale și la prețuri modice uriașul tezaur iconografic și documentar al Muzeului, se pot găsi doar în micuța librărie și la standul de suveniruri aflate în holul de la intrare al impersionantului edificiu de pe Calea Victoriei. Toate aceste albume și volume documentare extrem de atractive și chiar spectaculoase ar trebui să fie accesibile românilor din întreaga țară prin puținele librării ce încă mai supraviețuiesc în centrul marilor orașe. Poate, poate se va întâmpla vreo minune în acest an, care a fost declarat, doar declarat, prin lege „Anul Cărții”. Că dă bine, chiar dacă noi românii suntem pe ultimul loc în Europa la cumpărarea și lectura de carte.