Despre dragoste cu cele mai bune intenții
Pictura Suzanei Dan are un discurs etajat în multiple stări emoționale, în care se pot regăsi, pe rând sau împreună, bucuria, teama, extazul, triumful sau trauma. Dacă la începuturile carierei sale atingea palierul unor vise comune, curta trăirile colective ale anumitor grupuri sau chiar senzațiile căpătate în urma întâlnirii anumitor stimuli, ulterior discursul a devenit mult mai personal, mai intim și, de ce nu, mai sentimental. Putem intui o delicatețe a tușelor care reușesc să umanizeze până și figurinele roz, piticii hibrizi, despre care nu știm exact dacă sunt de plastic sau doar niște proiecții mentale ale unor minți excentrice. Au apărut elemente noi și s-au simplificat decorurile, care au căpătat o notă de realism și poezie locală, totodată.
Legătura dintre lucrările noi și cele vechi rămâne, în continuare, dimensiunea asociativă a universurilor reprezentate. Totul pare firesc până ce observi că un element sau altul nu e tocmai în regulă, că nu se regăsește cu totul în spațiul propus. Calitatea care o apropie cel mai mult pe Suzana Dan de imageria suprarealistă este amestecul acestor universuri paralele, imaginate, cu dexteritatea unui crupier ce oferă un spectacol al cărților de joc. Privești panorama și adesea ceva pare în neregulă, fie că vorbim despre un cer cu nori în forme și culori bizare, fie că vedem o mână sau un picior în levitație brauneriană, fie că personajul pe care îl studiem are mai mulți ochi decât trebuie sau pielea îi e mai pigmentată decât ar tolera un medic dermatolog.
Anatomiile roz tolănite în decoruri luxuriante, colorate intens, psihedelic au devenit emblematice pentru pictura sa și pentru transgresiunea picturii douămiiste. Colegă de generație cu Dumitru Gorzo, Alexandru Rădvan, Florin Ciulache și mulți alții, Suzana Dan dă dovadă de o sete neostoită de artă și are o energie regeneratoare incredibilă, reușind, fără pauză, să fie prezentă în galerii, ca artist sau în spatele unor proiecte interesante, ca manager sau curator.
Scena artistică românească a fost multă vreme dominată de pictură, dar cea practicată de Suzana râde în nasul temelor și culorilor convenționale, plictisitoare, nu e rețetă de succes, ci este prezentă și suficientă sieși, fără adjuvanți, se evidențiază dintr-o sută, țipă mai tare fără să falseze.
Imageria Suzanei Dan e compusă din fragmente anatomice suprapuse peste decoruri idilice, de vis intens colorat, cu norișori, plante și forme de relief sau din animale și oameni, un fel de scene de gen perverse, juxtapuse unor decoruri străine și stranii. Toate scenele au aerul unor medalioane, sunt amintiri ale unor personaje visate, inventate sau dispărute. Senzația dulce-amară și anxietatea provocată de aceste imagini aparent nevinovate te urmărește mult timp după.
Pictura bună, ca și literatura de ficțiune bună au cel puțin un lucru în comun – te fac să îți amintești lucruri despre tine pe care le-ai uitat. Brusc, toate culorile capătă nume, toate florile au miros și toate crimele au martori. (text de Simona Vilău)
Recent Comments