„Megasalonul” Artelor Decorative

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Pe lîngă obiectele de patrimoniu puse în valoare într-o splendidă aripă de palat, pe etaje şi în pivniţele înalt-boltite, Muzeul Naţional Cotroceni expune la parter, în galeria căreia i se spune „Spaţiile medievale”, artă contemporană. În intervalul 14 septembrie-14 octombrie 2018 – Salonul Artelor Decorative, acum cu „siglă”: SAD!

Fusese o tradiţie la Muzeul Cotroceni, care a găzduit multe ediţii – 15, pare-se – ale Salonului (pe-atunci numit:) Naţional de Artă Decorativă. În ultimii 3 ani – pauză.

Reluarea, cu titulatura uşor schimbată, cu un plural care afirmă diversitatea doar subînţeleasă în singularul de altădată, e de-a dreptul spectaculoasă. Echipa Muzeului i-a invitat, în rol de curator general, pe Cosmin Năsui, energic şi subtil critic-strateg de expoziţii, proiecte de cercetare, publicaţii de artă, co-fondator al site-ului Modernism.ro şi al PostModernism Museum, şi, curatoare de secţiuni, pe Georgiana Cozma, reputată ceramistă, membră a echipei care gestionează cu brio Galeria specializată Galateea. Cei doi şi colaboratorii lor din interiorul şi din afara Cotrocenilor au căutat o soluţie nouă pentru spaţiile cele „medievale”, cu atmosfera lor marcată de arcadele multiple, de zidurile acoperite cu cărămidă aparentă, ca-n vechile catacombe, de treptele şi ornamentaţiile de piatră, cu, ici-colo, cîte-o firidă, cîte-o banchetă de marmură. Expresiv, elegant, locul e cam prea fragmentat, traseul pe care trebuie să-l parcurgi ca să străbaţi lungul culoar de la intrare şi cele 5 încăperi e întortocheat, încît, deşi suprafaţa totală e mărişoară, senzaţia e de îngustime, nu-ţi oferă o perspectivă asupra ansamblului. Mai potrivit pentru expoziţii personale sau de grupuri mici decît pentru proiecte colective ample. De-a lungul anilor am văzut aici şi dintr-unele, şi din celelalte: de pildă o etalare uluitoare de sticlă modelată de Mihai Ţopescu, aglomerări de alură vegetală, peşti coloraţi şi oranamentaţi, siluete animaliere realist-fantaste, chipuri omeneşti ori scenete aplicate pe ovoide tot din sticlă, totul din sticla pe care artistul se exersase, după ce-o extrăsese din cuptoare, cînd ca un sculptor, cînd ca un pictor şi mereu ca un meşter care plachează, asamblează, „stoarce” din materia sa predilectă ce nici nu gîndeşti; sau – la polul opus, al mega-colectivelor – cele două expoziţii Aici-Acum, cu mulţi autori din ţară şi din exil, cu lucrări preponderent din anii ’80 în prima etapă, în 2017, acoperind în 2018 tot Centenarul de la 1918 încoace, în desfăşurare aglomerată, pe mai multe rînduri, pe toate suprafeţele mari şi mici disponibile, cu cîteva nuclee tematice sau de gen plastic, dar păstrînd în prim-plan mesajul abundenţei.

Echipa curatorială a găsit pînă la urmă o soluţie prin care să fragmenteze ansamblul în organizări de proporţii mici, tip expoziţie personală sau de grup restrîns, adaptate la deşirarea „Spaţiilor medievale”, fără să abandoneze – totuşi – profilul de amplă panoramare al unui Salon. Adînc în „burta” proiectului, în penultima sală, nu mai mult decît un vestibul lărguţ, de trecere către „acordul final” al ediţiei, a fost instalat, în formulă compactată, tot domeniul decorativelor (!): un panou cu un inventar impunător de nume, peste 200, de Artişti decoratori activi din Bucureşti şi din ţară, preluat şi în micul catalog, pe subcîmpuri: Arte textile, Tehnici mixte, Ceramică, Metal, Sticlă. Vizavi, pe peretele opus – un ecran pe care rulează „în buclă” imagini cu lucrări ale fiecăruia. În locul unei selecţii reprezentative, greu de făcut după 3 ani de pauză, care n-ar mai fi putut fi recuperaţi printr-un bilanţ îndeajuns de extins – o paradă a celor mai valoroşi profesionişti „decorativi”, „decoratori”, de fapt artişti în toată puterea cuvîntului, chiar dacă – adeseori, însă nu-ntotdeauna! – „aplicaţi”, cum se mai spune cînd e vorba despre ei: „arte aplicate”. Cămăruţa a devenit – iată! – o arhivă vie (titlu în limba engleză al modulului: Portfolio Room).

În cele 4 săli rămase, 2 mai mari dinspre intrare şi 2 mai mici la urmă, despărţite de vestibulul cu proiecţie, au fost instalate componentele de proporţii mici ale Salonului: 2 colective şi 2 personale.

Prima, gest iute, introduce Artişti tineri, cu titlu englezesc şi mai provocator, New Blood (Sînge proaspăt; sau… Fresh…!): Marius Stanciu, Cristina Gheorghe, Laura Tîrţău, Mihai Popescu, cu proiecte de licenţă şi de dizertaţie realizate la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, la Facultatea de Arte Decorative şi Design, secţiile Ceramică-Sticlă-Metal şi Arte textile. Amplasare curajoasă, pe un stelaj închipuind un soi de mari rafturi în zona centrală, la mică înălţime. Căutări promiţătoare, tehnice şi formale, modulînd ideea de bijuterie (fetele), experimentînd variante de ardere a ceramicii cu combustibili naturali (Stanciu) şi asamblînd ferigi uscate, în ideea unei „expediţii” în 3 dimensiuni, sub forma unui peşte plutitor, atîrnat de sus, obţinut prin strîngerea laolaltă a foarte-foarte friabilei mase vegetale, şi în 2, în caietul-jurnal al „călătoriei” prin păduri şi pe coclauri, în căutarea materiei prime de lucru, în fluxul zilelor, captat pe foile mari de hîrtie prin imagini, fotografii, alte intervenţii ale junelui autor, firişoare de ferigă risipite peste tot (Popescu).

În sala a 2-a – Războiul ţesătorilor (fără titlu englezesc!), cu următoarea menţiune descriptivă: „un proiect de artă contemporană dedicat patrimoniului imaterial”. Pe pereţi, pe mici panouri care avansează către mijlocul încăperii şi în vitrine, sînt oferite informaţii şi mostre din meşteşugul unor artizane din zona Moieciu-Bran, de la care s-au inspirat, tehnic ori tematic, cunoscutele artiste din domeniul textilelor Otilia Boeru, Iulia Toma, Claudia Muşat, Viorica Slădescu şi Claudia Pascu, în lucrări care preiau „fire” tradiţionale şi le „împletesc” (în duble sensuri, ţesătoreşte şi metaforic!) cu viziuni contemporane. Într-un text însoţitor, Otilia Boeru asociază, semnificativ, metoda tradiţională de lucru din Moieciu de Sus cu mediul digital în care ea lucrează şi cu programul Adobe Photoshop.

Către sala a 3-a se trece deja pe lîngă panoul de deschidere şi printre primele lucrări ale sticlarului „superstar” internaţional Ioan Nemţoi, care, alături de la fel de excepţionalul sculptor-ceramist Lucian Ţăran, din sala a 5-a, alcătuiesc tandemul de Artişti consacraţi (pre englezeşte, mai concis-promoţional: Famous = Celebri). Nemţoi e prezent cu o selecţie din proiectul său de mare succes My extravaganza, expus în 2004-2005, succesiv, în două foarte vizibile locaţii corporatiste londoneze, intens vizitate, cu piese reluate ulterior în contexte varii, pînă şi în magazinul artistului de pe Calea Victoriei, închis de ceva vreme, dar cu firma „Nemţoi” păstrată şi cu lucrări ale sale în vitrină. My extravaganza se compune din eşantioane de „pajişti” sau de „păduri” de tije de sticlă roşii, parcă unduitoare sau – altfel interpretate – parcă ţîşnind ca nişte limbi de foc în sus, arzînd sub ochii noştri, degajînd o stranie putere de seducţie, embleme ale unei creativităţi – ei, da! – eruptive.

Pentru încăperea ultimă curatorii au ales expoziţia Parcul, de la Galateea, din 2015-2016, a lui Lucian Ţăran, care fusese precedată de altă personală-şoc, a „fetelor” artistului, My girls, portretistică hazliu-neliniştitoare, poate că totemică, sigur caricaturală, delicioasă, din „ceramică sculpturală”, cum şi-a numit singur formula. Strămutat în săliţa de la Cotroceni, mai strîmtă decît strîmta galerie tot de pe Calea Victoriei, aproape vecină cu magazinul „Nemţoi”, Parcul e – prin forţa lucrurilor, a spaţiului – mai „înghesuit”, dar la fel de copleşitor, dacă nu şi-mai-şi. În mijloc – buchete de flori ceramice, cu contururi îngroşate, hipertrofiate, ca nişte tufe atrăgător-respingătoare. Suspendate în aer, susţinute de fire abia perceptibile, sau aşezate pe crengi de copac, pe pietre de gips, pe o bancă din recuzita Muzeului – Mesagerii: păsări, păsăret, porumbei sau albatroşi, mai ales cu aripile deschise, gata de zbor, exploratoare ale lumii reduse la scară, dar cu detentă parabolică, a „parcului”. Iar pe latura din dreapta – teribilele Rînjete: busturi groteşti, cu ochii goi, de piatră, aşezate pe postamente paralipipedice înguste, înalte, pornind de la o figură sobră, cu gura închisă, şi parcurgînd, om cu om, în patru trepte, drumul către grimasa lăţită, cu buzele roşii brăzdînd adînc obrajii, în atitudini şarjat-sfidătoare. Nu sînt – putem afirma fără mari riscuri – personalităţile culturale ale trecutului, talentele neamului, geniile, ci „jupînii” politici, cinici, dispreţuitori faţă de tot „parcul”, faţă de flori şi zburătoare, faţă de noi toţi.

Nu Salon, ci „Megasalon” al „decorativelor”: de la meşteriţele de la munte la artiştii profesionişti, maeştri şi tineri, de la vlădică la opincă, toţi laolaltă, rulaţi video, cu cîteva segmente focalizate, într-o structură de expunere – „discurs expoziţional”, zic criticii de specialitate – cu denivelări şi „rupturi” intenţionate, perfect stăpînit, perfect coerent, competent şi subtil, cuceritor…

 

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 18, 5-11 octombrie 2018