Despre sexualitate în comunism

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Despre sexualitate în comunism

Pudoarea dictaturilor

Dictaturile sînt pudice. Ele nu pot controla vieţile oamenilor şi funcţionarea societăţilor fără să restrîngă libertăţile, care ar încuraja gîndirea emancipată, impetuozitatea, nealinierea. În consecinţă, totalitarismele impun cu de-a sila reguli austere. Diversitatea e suspectă; slăvită fie uniformitatea! Idealul tuturor dictatorilor e să-şi transforme supuşii în populaţii de executanţi depersonalizaţi, cu existenţă cazonă. Vis îndeplinit în istoria comunistă a Chinei şi a Coreei de Nord, atunci cînd locuitorii au fost obligaţi să poarte, toţi, uniforme.

Austeritate indecentă nu se poate! Dezvăluirea corpului şi emanciparea sexuală sfidează regulile constrîngătoare. Asta şi vor să spună termenii „libertin” şi „libertinaj”, derivaţi din „liber” şi „libertate”, dar cu conotaţii impudice: dezmăţ, depravare, subminare a dogmelor, cu prea mari „libertăţi” în materie. Pe scurt: comportament scandalos, desfrînat, care trebuie neapărat înfierat, pedepsit, eliminat.

Regimurile comuniste au confirmat tendinţa. Carnalităţile devoalate mai mult ori mai discret au fost tolerate doar în anumie etape mai „liberale”, nu tocmai „libertine”! Erotismul a fost ţinut departe de spaţiul public, nemaivorbind despre pornografia propriu-zisă, interzisă de toate regimurile, dar acceptată de legislaţiile democratice ca produs cultural, cu anumite condiţii de acces (vîrstă minimă, orar de difuzare). Cenzura comunistă a vegheat vigilentă asupra filmelor şi spectacolelor de teatru, îndepărtînd „indecenţele”, nu cumva ca publicul, numeros, să fie „pervertit”. Au fost uneori permise aluziile erotice şi amoroase din literatura „elitistă”, inaccesibilă „maselor”, doar artelor vizuale, cu vizitatori relativ puţini în galerii, acordîndu-li-se privilegiul de a relua modelele clasice ale corporalităţii. Toate – cu îngrădiri severe, cu penalizarea prea-îndrăzneţilor şi cu mici revolte ale autorilor faţă de politrucii din „aparatul cultural”, după cum a urcat ori a coborît graficul de acceptare a „nonconformismelor” de orice fel, după cum au bătut vînturile vremurilor.

Tematica avea să devină foarte atractivă în postcomunism. Imediat ce barierele cenzurii s-au ridicat, fructele pînă atunci oprite au fost la mare căutare. Nuditatea, sexualitatea, pornografia au invadat piaţa, cu mare succes în primii ani, în primul deceniu de după 1989. Apoi s-au banalizat şi, cererea scăzînd, s-a temperat şi oferta de tipărituri, spectacole ori filme deocheate. În scenă au intrat militanţii pentru drepturi cetăţeneşti şi cercetătorii, puşi pe treburi mai temeinice. S-au înmulţit reacţiile critice faţă de exploatarea în special a corporalităţii feminine în mass media, în promovarea produselor comerciale şi în alte forme ale culturii de consum, cînd nu direct sub forma aşa-numitului „trafic de carne vie” (oribilă sintagmă!). Situaţia a fost evaluată, s-au adoptat legi de protecţie şi mecanisme de monitorizare, s-au introdus programe educaţionale speciale în şcoli şi în comunităţile locale. Au apărut organizaţii neguvernamentale cu agende feministe, centre şi grupuri de cercetare, s-au elaborat teze de doctorat şi s-au publicat cărţi nu numai despre evoluţiile prezente, ci şi despre trecut: sexualitatea în comunism, ba chiar şi mai demult, în epoci mai îndepărtate.

De remarcat şi recuperările de ilustrări artistice ale tematicii. Rămînînd la totalitarismul recent: explorările corporalităţii şi ale erotismului în literatura sau plastica perioadei au început să fie identificate şi studiate, reeditate (textele), expuse (lucrările vizuale). Operaţiune în curs.

Proiect despre „Epoca de Aur”

Un exemplu: proiectul Viaţa privată şi practici sociale în Epoca de Aur gîndit de Oana şi de Cosmin Năsui (manageriţă, respectiv curator), sub genericul instituţional al PostModernism Museum, pe care cei doi îl gestionează. Cu sprijinul istoricului Cristian Vasile (cercetător în proiect), trecutul recent e filtrat din perspectiva sexualităţii, a politicilor demografice şi pronataliste ale unui regim care a tot încercat să intervină ideologic în spaţiul privat al oamenilor, al familiilor. Mica echipă a colecţionat reviste relevante din epocă, precum Femeia, Săteanca sau Sănătatea, cărţi de îndrumare „principială” în cestiunile amorului, filme documentare şi diapozitive de reconstituire a contextelor istorice, dar mai ales – ţintă principală – lucrări de artă la temă. Bilanţul provizoriu a fost expus de-a lungul lunii august la Muzeul Nicolae Minovici (cunoscut ca Vila Minovici), parte a Muzeului Municipiului Bucureşti (pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în Piaţeta Fîntînii Mioriţa şi a Gării Băneasa), nu în admirabilul sediu vechi, în stil neoromânesc, ci în Sala de conferinţe post- sau hipermodernă, recent amenajată (cu fonduri europene) în grădina-livadă de acolo. Către sfîrşitul anului, proiectul se va finaliza într-o carte, Erotism şi sexualitate în Epoca de Aur, care va apărea la Editura – fireşte – PostModernism Museum.

Expoziţia – foarte interesantă şi de ridicat nivel artistic. „Scenografia” rezultată din cercetare – utilă: panouri cu o cronologie a anilor ’60-’80, apoi pînă azi, cu date semnificative pentru problematica în discuţie; o masă cu cărţi şi reviste care puteau fi răsfoite spre luare la cunoştinţă sau spre aducere-aminte, producătoare de amuzament ori de surpriză (după vîrsta vizitatorilor!); proiectoare de diapozitive şi filme documentare.

Vom vedea în volumul de finalizare a proiectului către ce concluzii pot conduce asemenea sondaje în trecut. Deocamdată, vizitînd, privind, citind expoziţia, am simţit acelaşi abur de inadecvare care învăluie – în altă zonă artistică – numeroasele proiecte de implicare comunitară propuse în ultimul deceniu şi mai bine de o serie de tineri oameni de teatru, organizaţi în jurul unor ideologii politice ofensive: împărţindu-se între „cercetarea” cîte unui subiect şi ilustrarea sa scenică, cele mai multe iniţiative de acest fel rămîn naive şi superficiale prin comparaţie cu investigaţiile profesioniştilor, drept care n-au cum să adauge nimic important în ordine istorică, politologică, sociologică ori socio-psihologică despre subiectele alese, iar montările ies teatralmente sărăcuţe, autorii urmărind mai degrabă să demonstreze – în sens „tezist” – ce au de demonstrat decît să construiască spectacole solide. În cazul nostru, fractura e şi mai evidentă, spre… norocul expoziţiei, care nu „preia” tematica socio-politică din partea de cercetare a proiectului, nu „ilustrează” situaţiile din viaţa românilor trăitori în „Epoca de Aur”: cu o singură excepţie, e adevărat că importantă, sînt lucrări în care artiştii au recurs la corporalitate şi la sexualitate fără trimiteri directe la contextele reale ale existenţei concrete.

Artă cu nuduri, sex, satiră porno-anti-comunistă

E – de fapt – o expoziţie de grafică, de desene şi gravuri, majoritatea în alb-negru, unele colorate, pînă la cîteva care trec graniţa subţire către genul picturii.

Multe nume grele. 27 de artişti în total (dacă i-am numărat bine!). Jumătate dintre ei, care nu mai sînt printre noi, primesc astfel un omagiu postum.

În „anticamera” delimitată de panourile cronologice – lucrări de Mihu Vulcănescu, Aurel Bulacu, Sofia Frankl, Dan Stanciu. În sala principală – Marcel Olinescu, Marcel Guguianu, George Apostu, Napoleon Tiron, Cristian Breazu, Mihai Rusu, Nicăpetre, Done Stan, Marcel Chirnoagă, Dan Erceanu, Nicolae Săftoiu, Vasile Socoliuc, Mircia Dumitrescu, Harry Guttman, Tiberiu Nicorescu, George Pătru, Octav Grigorescu, Florin Mitroi, Henry Mavrodin, Peter Pusztai, Petru Rusu, Hildegard Klepper Paar şi Ion Panaitescu. Lucrările provin din două colecţii: a avocatului George Şerban şi a soţilor Năsui.

Meritul reunirii tematice e considerabil. Bogată (la scara sălii avute la dispoziţie), expoziţia a reuşit să ofere o panoramă convingătoare a motivelor corporal-sexuale pe care artiştii români le-au frecventat în anii ’60-’70-’80, în ciuda faptului că regimul se arăta ostil unor atari „manifestări”. Mai-toate lucrările sînt nuduri în străvechea tradiţie a plasticii universale. Din studenţie se trudeşte la şevalete cu modele vii în faţă, pînă la profesionalizarea desenului corporal, apoi mulţi artişti revin de-a lungul carierelor lor asupra motivului. Cîteva lucrări incluse în selecţie au surse culturale explicite: doi Don Juani ai lui Mircia Dumitrescu sau un Luceafăr al lui Done Stan descind din literatură. La soluţii ludic-livreşti apelează Dan Erceanu, unul dintre cele trei desene ale sale de aici fiind o surprinzătoare-delectabilă-neliniştitoare Doamnă Caragiale, în care sub ochii, ochelarii, nasul şi mustaţa lui Nenea Iancu apar nişte buze senzuale, foarte feminine, completînd un chip androginic. Multe desene preţioase, de pildă cele ale lui Apostu sau Grigorescu (Octav). Surprinzătoare, fragmentate – ale lui Tiron, prefigurînd „uriaşii” săi din surcele. Îşi confirmă pregnanţa siluetele schiţate brutal, cu unghiuri în locul rotunjimilor, de Mitroi, bîntuit de femei „castratoare” (în sens psihanalitic), cu cîte un cuţit sau o coasă în mînă. Se remarcă şi un Mare Eckqer rafinat-fantezist al lui Stanciu, prolific grafician de cărţi şi de reviste, specializat în colaje cu aere premoderne, dar scump la vedere ca desenator şi pictor neo-surrealist. Şi altele, şi altele…

Excepţia despre care vorbeam e cea a lui Ion Panaitescu, autorul ciclului Congresul Partidului Comunist. 13 xilogravuri, expus pe trei mese centrale, dispuse în „U”. Lucrări din 1982, care-şi au povestea lor palpitantă, lăsată şi cu anchetarea autorului. Cu ocazia celui de-al 13-lea Congres al PCR, graficianul a imaginat tot atîtea combinaţii de texte lozincarde, desprinse din discursul oficial, cu scene în stilul ilustraţiilor din vechile cărţi pornografice, desenate măiastru, astfel încît „succesele în muncă” şi restul îndemnurilor tovărăşeşti au ajuns să însoţească multiple acuplări, cu fulminante efecte comice.

Ce să mai spunem?! Bravo satirei porno-anti-comuniste!