Gravura ca gest, pictura ca semn şi grafica mică

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Florin Stoiciu, Gestul în xilogravură (Muzeul Naţional al Literaturii Române/ Calea Griviţei)

Graficianul şi pictorul Florin Stoiciu, participant şi la In.Fuzion (proiectul textualo-vizual pe care l-am semnalat săptămîna trecută), a revenit la scurt timp cu o „personală”, tot la Muzeul Naţional al Literaturii Române (sediul din Calea Griviţei): Gestul în xilogravură (vernisaj: 21 iunie).

Artist dinamic şi productiv, Florin Stoiciu are o mare mobilitate tehnică, graţie căreia se poate exprima într-o multitudine de cîmpuri şi subcîmpuri plastice şi în modalităţi foarte diverse, explorate parcă fără efort, prin digitaţii lejere. E înzestrat cu un talent versatil, dublat de acumulări „meşteşugăreşti” care-i permit să transpună instantaneu în act idei care pe alţii i-ar îndemna la ezitări prelungite, supunîndu-i – poate – la dificile probe de adaptare la materiale şi modalităţi de lucru nu tocmai familiare. Aşa se explică prezenţa sa ubicuă, în expuneri de toate felurile, proprii dar şi colective, în anuale şi bienale, în selecţii tematice sau în aproape orice formulă de colaborare. Un exuberant, un risipitor dedat la mari libertăţi de expresie, un – altfel spus – experimentalist pur-sînge, fericit profitor de pe urma „meşteşugarului” care a ştiut să-şi convertească dexterităţile native în profesionalism şi, meseriaş versat, îi susţine primului capriciile prin elaborări solide.

Cu aceste date, Florin Stoiciu rămîne, înainte de toate, gravor, în acel teritoriu de interferenţă a creativităţii spontane cu „manufactura” disciplinată, riguroasă, în absenţa căreia intenţiile nu se pot traduce în obiectualitatea finită. Expune frecvent şi picturi sau desene, grafică în tehnici varii, a recurs şi la fotografie şi la filmarea video, dar revine mereu la ocupaţiunea sa principală, asumată şi pedagogic (asta predă la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti): gravura. Nu e – însă – un practician răbdător, un orfevru minuţios, asemeni – din proximitatea autohtonă – mai-tînărului său coleg ZuZu Caratănase (despre care am scris – de asemenea – data trecută; expoziţiile lor din iunie-iulie au fost parcă dinadins programate în paralel, cu vernisaje în zile consecutive, pentru eventuale comparaţii!). Stoiciu ştie şi el – cum ziceam – destulă meserie, dar, cu temperament de visător boem, simte tentaţia puternică a nesupunerii, a evadării din normele genului.

Despre Gest în xilogravură ne vorbeşte acum, deci despre „coregrafia” existenţială şi apoi profesională pe care lucrările finalizate, statice, le presupun, dar – de obicei – nu le şi conţin, nu le explicitează. De-a lungul unui culoar de la Muzeul Literaturii, pe latura din dreapta, opusă ferestrelor, într-un aranjament mai apropiat de al unui atelier decît de al expoziţiilor „cu ştaif”, parte dintre gravuri atîrnînd de pereţi, altele, plus matriţele de lemn fiind întinse pe stative orizontale, ca pe nişte mese de lucru. Iar în locul obligaţiei de minuţie, Stoiciu îşi etala graba, viteza „gesturilor” care produc imagini rapide, lăsate imediat în urmă pentru că altele vin la rînd şi nu vor să aştepte! De aici aerul neobişnuit de „carnet de schiţe” al foilor imprimate şi al dreptunghiurilor de lemn însemnate, supraimprimate cu tuşuri sau – cîteva – direct desenate ori colorate, gravorul-grafician-pictor nemaiavînd răbdare să sape conştiincios suprafeţele cu dalta, să gîndească reţele complicate de contururi „în negativ” şi apoi să le scoată la lumină prin imprimare: uneori pune pensula intempestiv pe lemn, lîngă scrijelituri, alteori „uită” să mai lucreze reliefuri pe placă, nouă rămînîndu-ne sarcina de a ne aminti că ele ar fi putut să fie, că sînt o „prezenţă absentă”, o virtualitate! „Gest” sfidător-ludic, nu fără revers vizionar: grifonînd iute, pe urmele gîndurilor şi ale inspiraţiei, artistul ajunge să schiţeze forme fantasmatice, siluete, vagi portrete întrezărite într-o clipă. Reprezentativă, între altele – În depărtare, unde corpul feminin din prim-plan e dublat de cel din fundal, fantomatic pînă la indistincţie. La fel – combinaţia Linie neagră, linie albă: frazări într-o limbă neştiută?; ori succesiune de semnături indescifrabile?! Stoiciu a mai reflectat asupra deconstrucţiei şi reconstrucţiei imaginilor, de pildă cu ocazia portretului feminin expus în 2011, din bucăţi gravate în oţel, şi a mai căutat soluţii de dinamizare a speciilor statice pe care le cultivă, bunăoară în expoziţia Mask – Grafica în mişcare din 2012, în care a preluat formula desenului cadru cu cadru din animaţia clasică (ambele „gesturi” – într-un spaţiu de la demisolul Universităţii de Arte). Acum şi-a expus nonşalant improvizaţiile, a scos la suprafaţă şi matriţele gravurilor, nu s-a mai ascuns în spatele „măştilor”, al proiectelor atent gîndite, riguros construite: „gest” de deconspirare!

Să nu omit hazlia, voit-„naiva” lucrare RO („sigla” patriei!): un soi de portret-„peşte” antropomorfizat, din profil, conturul fiind al teritoriului naţional, cu gura deschisă, undeva, în Banat!

Şi încă un „gest”: într-o sală alăturată, vizavi de culoarul său cu matriţe şi gravuri, Florin Stoiciu a invitat un grup de colegi de nărav, în frunte cu profesorul său, Mircia Dumitrescu, într-o la fel de lejeră, improvizată demonstraţie de vitalitate a genului.

Silvia Stoica, Semne (Centrul Artelor Vizuale, etaj)

Sobre, din liniaturi şi module ordonate sînt tablourile Silviei Stoica expuse ca Semne (vernisaj: 8 iunie) la Centrul Artelor Vizuale, galerie bucureşteană căreia plasticienii continuă să-i spună cum s-a numit multă vreme: „Căminul Artei”.

Structură austeră şi introvertită, aşa-zicînd „bacoviană”, pictoriţa aşterne pe pînze, în uleiuri sau prin depuneri de straturi lutoase ori bituminoase, aspre, cu aspect de lavă răcită, rînduri-rînduri de pătrate şi dreptunghiuri suprapuse, de la ramele de sus şi pînă la cele de jos, cu striaţiile despărţitoare la vedere. Deşi variază culorile de la o lucrare la alta, monocromia repetitivă a fiecăreia „stinge” totul, chiar şi roşul, într-un sentiment general de apăsare, de parcă ar predomina negrul sau griul, de parcă tonalităţile închise le-ar absorbi pe celelalte. Ai la un moment dat senzaţia că vezi straturi-straturi de cărămizi, secţiuni prin ziduri altfel inaccesibile. Simţi nevoia să pipăi piesetele poroase care acoperă suprafeţele, să le afli secretele. Vai, nu ţi se vor destăinui! Tîlcul acestor stranii „semne” absconse nu trebuie căutate dincolo, ci dincoace de ele: nu ni se transmit adevăruri despre lumea exterioară, ci mărturiile unei sensibilităţi, ale unei psihologii, ale unei personalităţi de o atît de apăsată retractilitate, încît e musai să luăm rafinat-austerele sale mesaje monotone drept forme de disimulare a… oricăror contrarii: ardenţe, profunzimi, devoţiuni, iluminări.

În tot cazul, rigoarea formală, geometrizantă a picturilor Silviei Stoica nu e deloc „semn” de răceală: induce – aş zice – nelinişte.

Salonul de grafică mică, ediţia a 4-a (Centrul Artelor Vizuale, parter)

Înainte de a urca la etajul Centrului de Arte Vizuale am parcurs la parter o altă expoziţie, la început aproape „invizibilă”, căci, intrînd din stradă, cu scările în faţă şi fără perspectivă de profunzime, către sala mare din spate, nu apucai să vezi decît, cu coada ochiului, lucrări mici pe pereţii laterali, indiscernabile de la distanţă. O „aruncătură” – totuşi – de privire şi descopereai că desenele dintre ramele minione şi uniforme, cu dimensiuni standard, probabil indicate artiştilor ca „regulă a jocului”, înşirate parcă fără număr, la înălţime de asemenea egală, într-o „friză” care se pierdea după colţurile primei săli a galeriei, erau foarte-foarte interesante! Pe scurt: Salonul de grafică mică, ediţia a 4-a (vernisaj: 8 iunie 2018).

Slab „mediatizat”, dar mai mult decît meritoriu. Cu participare internaţională, pe afiş fiind trecuţi 7 bulgari, 2 germani (dintre care cel puţin un nume indică rădăcini româneşti: Denissa Şerban Maschek), 3 macedoneni, 5 polonezi, 8 turci, şi mai ales autohtonă, la salon contribuind 55 de compatrioţi ai noştri (unul dintre ei – trecut de două ori pe răboj!). 80 de lucrări, cîte una de fiecare autor, imposibil de descris într-o recenzie concentrată. Revin la impresia generală, foarte pozitivă: ansamblul s-a prezentat ca o incitantă defilare de teme, formule şi tehnici, „grafica” presupunînd şi specializare, dar şi „intruziuni” dinspre alte ramuri vizuale, şi desen strict, dar şi o mulţime de combinaţii, altoiuri, soluţii mixte, într-o atrăgătoare diversitate experimentală. Stiluri recognoscibile şi surprize, nume mari şi cvasinecunoscuţi. Dintre primii: graficieni de clasă, din generaţii diferite, precum Mihai Mănescu, Casia Csehi sau Stela Lie; pictori cu de mult probate disponibilităţi către alte forme de expresie, de la Marilena Preda Sânc şi Marcel Bunea la Ion Anghel, Felicia Ionescu, Elena Scutaru; sculptori-desenatori, Bogdan Hojbotă sau Marcel Scutaru; artişti experimentali, „navetişti” între genuri, graficieni-pictori-„acţionişti”-ş.a.m.d., între care Alexandru Jakabhazi, Andrei Ciubotaru, Anca Coller, Dana Catona. În semn de colegială evocare a fost inclusă în salon şi o lucrare a regretatului Ion Atanasiu Delamare…