Sfîrşit de primăvară-început de vară: vietăţi mecanice, mixaje vizual-textuale, gravuri cu carambol!

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Spre finalul „stagiunii”: Art Safari, ediţia a 5-a (pavilion Piaţa Palatului Regal), AICI-ACOLO (Muzeul Naţional Cotroceni)

Viaţa culturală îşi are – se ştie – ritmurile ei „stagionale”, conform cărora anul nu începe la 1 ianuarie, ci odată cu toamna, cînd se redeschid teatrele, sînt vernisate expoziţii noi în muzee şi în galerii, repornesc evenimentele de toate felurile, conferinţele, colocviile, lansările de cărţi şi aşa mai departe. Nu există în România o tradiţie editorială ca-n Franţa, unde, la „rentrée”, adică la revenirea din concediile de vară, se lansează simultan sute de cărţi apetisante, însă deschidem şi noi – da! – „stagiunea”, nu doar în sensul teatral consacrat, ci în genere.

Iar finalul vine atunci cînd se intră în vacanţa mare, cînd se-nchid teatrele şi se cam termină cu lansările şi cu celelalte. Va mai pîlpîi viaţa culturală şi peste vară, dar mai ales în forme mai „uşoare”, mai populare, în special pentru distracţiile de concediu, cu turnee „estivale”, cu spectacole şi concerte în aer liber. Profesioniştii de vîrf, adevăraţii competitorii ai curselor pentru ierarhiile artistice, exploratorii de avangardă şi viitorii autori „canonici” îşi pregătesc cărţile, spectacolele, expoziţiile pentru toamnă-iarnă.

Finalul de „stagiune” e anticipat de aglomerarea de mari evenimente din lunile mai-iunie, beneficiare ale atmosferei înseninate a primăverii, dar programate şi cu grija de a nu intra prea adînc în vară, cînd nu ştii pe ce public mai poţi conta. Celălalt „pol” al anului cultural e finalul toamnei, octombrie-noiembrie, pînă să nu-nceapă vacanţa de iarnă şi pregătirile de Crăciun şi de Revelion.

Evenimentul de vîrf de sezon plastic e Pavilionul de Artă Bucureşti – Art Safari, ajuns în 2018 tot la ediţia a 5-a (11-20 mai), din nou în construcţii temporare din sticlă ridicate în Piaţa Palatului Regal din Bucureşti, ca la prima ediţie (celelalte trei au avut loc în clădirea Ciclop de pe Bulevardul Magheru, într-un palat de început de secol XX de pe Strada Lipscani, vizavi de Banca Naţională, şi într-un imobil interbelic, fost sediu al Securităţii în perioada comunistă, lîngă Biserica Kreţulescu). Art Safari e un mozaic luxuriant de lucrări din muzee şi din portofoliile unor galerii, explorare a orientărilor actuale de creativitate vizuală, dar şi recuperare a istoriei domeniului.

Altă expunere amplă: AICI-ACOLO, proiect al Muzeului Naţional Cotroceni de reunire a artiştilor români care au lucrat în ţară cu cei din diaspora, acum la etapa a 2-a (24 mai-15 iulie). Prima s-a concentrat asupra anilor 1960-1990, în timp ce ampla expoziţie de acum extinde acolada asupra ultimului secol, de la Unirea din 1918 încoace, cu lucrări semnate de aproape o sută de artişti mari, mijlocii, importanţi cu toţii.

Ştefan Radu Creţu, The Origin of Boxes (Originea cutiilor) (Galeria 418/ Combinatul Fondului Plastic)

Galeria 418, care şi-a avut timp de cîţiva ani sediul într-un elegant apartament din centrul Capitalei, s-a repliat pe un program de proiecte itinerante, în ţară şi în străinătate, cu un ax de stabilitate lîngă Portul Cetate de pe Bătrînul Danubiu, la Castelul Barbu Drugă şi pe domeniul înconjurător, unde unele dintre construcţiile-anexe, mai ales fostele hambare de cereale, au devenit spaţii – spectaculoase – de expunere. Joana Grevers, româncă stabilită în Germania, specializată în istoria artei, strănepoată a proprietarului micii moşii, organizează acolo, de ani buni, tabere pentru grupuri de artişti. În jurul remarcabilelor opere ale lui Romul Nuţiu, Vincenţiu Grigorescu şi Diet Sayler, galeria şi-a constituit un portofoliu care-i mai alătură şi pe tinerii Ştefan Radu Creţu, Ştefan Petrică, Cristian Răduţă sau Albert Kaan. Primului şi ultimului din această serie de nume foarte promiţătoare le-au fost vernisate expoziţii în luna iunie, la finele unui nou stagiu de creaţie: lui Kaan chiar pe Domeniul Barbu Drugă, într-un hambar, şi lui Creţu în Bucureşti, la UNAgaleria (a Universităţii Naţionale de Artă – UNA, adică), strămutată şi ea, nu demult, după pierderea sediului de pe Strada General Budişteanu, într-una dintre halele de la vechiul Combinat al Fondului Plastic, astăzi dezafectat, dar rămas în patrimoniul Uniunii Artiştilor Plastici. Expoziţia lui Kaan rămîne vizitabilă pînă la începutul lui septembrie; a lui Creţu, The Origin of Boxes (Originea cutiilor sau a casetelor pe care le meșterește), deschisă doar două săptămîni, 4-17 iunie, s-a aşezat în prelungirea celorlalte ale sale găzduite la fostul sediu 418 (în 2012 şi 2014).

În spaţiul „post-industrial” din spatele Casei Scînteii micile sau mai marile vietăţi mecanice imaginate de Ştefan Radu Creţu s-au simţit ca la ele acasă. Sculptorul perseverează în direcţia care l-a impus deja: deghizat în colecţionar de vechituri pescuite de prin talciocuri, el asamblează bucăţi de materiale varii, componente de aparate dezmembrate sau alte piesete mărunte, descoperindu-le sau imprimîndu-le sugestii zoomorfe. Multora dintre ele le adăugă şi baterii, motoraşe, mecanisme care le pun în mişcare antenele, aripile, picioruşele, făcăndu-le să zvîcnească, să-şi penduleze membrele, să se bălăbăne, să bîrîie şi să zumzăie. „Poveriste”, căci simple, „umile”, cu aer de „artă naivă”, în tradiţia – de asemenea – a „ready-made”-urilor, dar în reconfigurări şi resemantizări care includ sugestii parabolice, trimiteri parodice, mult haz şi surprinzătoare tuşe poetice, lucrările lui Creţu nu mai au nimic din tezismul „anti-consumist” al altor vremuri, venind hotărît către ludicul postmodern. Înconjurat de plăsmuirile sale eroi-comico-satirice, artistul face figură de „vrăjitor” sau de „demiurg” capabil de o nouă „facere a lumii”, cu noi specii de lighioane, amuzante foc, dar îndemnînd şi la meditaţie, poate că şi la îngrijorări: cum ar fi dacă ele ar prolifera şi ar creşte şi mari, precum cele două amplasate central, într-o cuşcă din plasă de sîrmă?!

In.Fuzion#1 (Muzeul Naţional al Literaturii Române/ Calea Griviţei)

La Muzeul Naţional al Literaturii Române, de fapt un veritabil centru multartistic, sînt mereu deschise, în cele două sedii, mai multe expoziţii. Dintre cele recente – In.Fuzion#1, pe 12 iunie, primă etapă a unui proiect vizual-literar la care au fost invitaţi să colaboreze 12 scriitori şi 12 plasticieni: Lavinia Braniște, Marius Chivu, Robert Gabriel Elekes, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Ioana Pârvulescu, Valeriu Mircea Popa, Simona Popescu, Andrei Ruse, Marcel Tolcea, Matei Vişniec şi Aurel Bulacu, Anca Maria Ciofîrlă, Suzana Dan, Mircia Dumitrescu, Mirela Iordache, Alexandru Jakabhazi, Róbert Köteles, Sofia Ovejan, Eugen Raportoru, Florin Stoiciu, Dan Paul Ungureanu, Naiana Vătavu.

A fost – de fapt – o a doua expunere a primei etape, după cea de la Palatul Mogoşoaia, de la sfîrşitul lui aprilie. Formulei evenimentului de-o seară, a expoziţiei-„instalaţie” care prezintă experimentul mixajelor vizual-textuale, i s-a adăugat la MNLR un „performance duraţional” definit de promotorii proiectului drept „o perspectivă somatică asupra artei și a literaturii”! Urmează un stagiu comun de lucru în Banat, la Buziaş, şi asamblarea rezultatelor într-o carte-album şi pe un disc compact.

Foarte diversă, inevitabil neomogenă, expoziţia şi-a etalat chiar varietatea lucrărilor şi a textelor rezultate din dialogul vizualilor şi al scripticilor: unii au pictat, au desenat, au făcut colaje şi au asamblat mici obiecte despre care ceilalţi au scris; sau… invers: ultimii le-au oferit primilor fraze inspiratoare, în încercări cel puţin interesante de punere faţă în faţă a celor două limbaje artistice.

ZuZu Caratănase, Reverentia (Galeria Contemp)

Simpatic vernisaj, pe 20 iunie, în minuscula Galerie Contemp, situată undeva în reţeaua de căi de acces din spatele blocurilor care privesc către Sala Palatului: străduţa cu nume de mare actor, George Vraca, a fost invadată de publicul adunat pentru miniexpoziţia Reverentia a gravorului ZuZu (Răzvan-Constantin) Caratănase. Traficul, care oricum n-avea la dispoziţie decît un fir îngust între maşinile parcate la ambele rigole, a fost aproape blocat, şoferii neştiind ce să-nţeleagă din viermuiala boem-artistică şi pitoresc-mondenă care nu-i lăsa să avanseze decît în ritmul melcilor. Carambol!

Înăuntru, în încăperea de vreo 15-16 metri pătraţi a galeriei – o selecţie foarte restrînsă de gravuri ale lui Caratănase, în maniera sa aparent „clasică”, de acumulare laborioasă a contururilor săpate în lemn cu precizie de bijutier, siluete umane şi decoruri parcă antice, evocatoare ale mitologiei greco-latine, dar în configuraţii funambuleşti, barochizant-fantaste, nu fără note de cruzime. Personajele au – de pildă – capetele retezate din cauza decupajelor de perspectivă, nemaiintrînd în cadru, iar în fundal se-ntrevăd tensiuni, confruntări, încolăciri. Într-o galerie – spuneam – miniaturală, lucrările nu puteau avea decît dimensiuni mici sau medii. Cîteva au prelungit ciclurile pe care artistul le expusese în precedentele sale expoziţii, altele au fost noi, într-o demonstraţie concisă de continuitate. Ieşeau în evidenţă două-trei imagini parţial suprapictate cu maro, după realizarea gravurilor alb-negre propriu-zise. Între ele – singura compoziţie de mari dimensiuni, acoperind peretele din fundal, opus vitrinei dinspre stradă, dominînd spaţiul, copleşitoare…