Fotografii și text de Călin HENTEA

San Gimignano toscan este un fel de Saint Paul de Vence provensal. Sau invers. Depinde pe care dintre aceste magnifice locuri le vizitezi mai întâi. Drept pentru care sugerez cititorilor acestei pagini să revadă și articolul meu din toamna trecută.

(https://www.modernism.ro/2017/10/07/un-loc-inconturnabil-al-coastei-de-azur-st-paul-de-vence/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+modernismro+%28Modernism%29  )  

Așadar: se ia trenul din gara Santa Maria Novella din Florența și se călătorește printre dealuri toscane, circa o oră, până la Poggibonsi. Aici se coboară și, în funcție de noroc, se așteaptă autobuzul, care merge, vreme de 20 de minute, până la poarta de intrare San Giovanni a micului burg medieval San Gimignano. Acest orășel de piatră a devenit liber de obligații feudale pe la 1199, dar apoi a trebuit să recunoască la 1353, fără prea mari beneficii,  supunerea față de Florența vecină, după ce rezistase patru secole înainte hoardelor lui Totila.

Odată pătruns în oraș dincolo de impresionantele ziduri de apărare exterioară, urmează plimbarea lejeră, cu sau fără hartă, pe străduțele înguste de piatră, în întregime pietonale. Ochii balansează permanent de la vitrinele dolora de suveniruri la turnurile înalte, care au marcat emblema orașului. Au mai rămas doar 14 din cele 72 de turnuri câte au fost ele în vremurile medievale, ceea ce nu le împiedică să facă parte din patrimoniul UNESCO.

Cei capabili din punct de vedere fizic pot urca cele 218 trepte ale Turnului cel Mare, la înălțimea de 54 de metri. Cei amatori de așa ceva, pot vizita Muzeul torturii, dar mai interesant cred că este Muzeul San Gimignano, care cuprinde o fermecătoare machetă a întregului oraș, așa cum era el la începutul secolului al XIV-lea, înainte de Marea Ciumă ce a lovit orașul. Adică la vremea în care pe plaiurile noastre mioritice abia se închegau primele state în Muntenia și Moldova. 

Merită, de asemenea, gustate și vinurile din regiunea San Gimignano, la un prânz, într-una din osteriile nu foarte centrale și deci nu foarte scumpe ale orașului, unde meniul și serviciul au savoarea și căldura unei mese în familie.

Cu câteva inevitabile suvenire chinezești în geantă și multe poze în aparat, turistul poate lua drumul înapoi spre Florența, cu autobuzul, trenul și așteptările corespunzătoare. Cum spuneam, merită.