Galeria Căminul Artei găzduiește expoziția ”Conversii”, prima personală semnată de artista Florentina Otari și curatoriată de Adriana Oprea. Expoziția va fi deschisă în perioada 4-17 mai 2018.

Text Adriana Oprea

Conversii este un termen abstract și tehnic, suficient de rece și impersonal pentru a explica ordinea conceptuală a lucrărilor artistei Florentina Otari. Fie și sub rezerva că frumusețea picturii lui Otari e de alt tip, ea o reclamă drept reper interior pe Agnes Martin – un excelent model pentru o artistă la debut. Pictura Florentinei Otari este abstractă dar nu amorfă, irațională, suprarealistă (una din cele două mari forme tradiționale de pictură abstractă modernistă), ci structurată și rațională. La prima impresie aduce a sistem și algoritm, tipar repetitiv și structură periodică din matematici și geometrii. Cu greu poți rămâne dezordonat în relație cu atâta ordine vizuală.

Prin vocile marilor fondatori bărbați ai artei abstracte de la începutul secolului XX  ni se spune că, în interiorul raportului de cunoaștere și contemplare între subiect (sine) și obiect (realitate), acest tip de artă renunță la obiectul din realitatea exterioară și de aici contopirea subiectului cu dimensiunea invizibilă, spirituală a realității. Doar că se spune mai puțin explicit că plonjând în spiritual, arta abstract renunță într-adevăr la obiect, dar atunci ea renunță de fapt și la subiectul ei (căci exact relația de disociere și excludere reciprocă dintre sine și realitate, dintre subiect și obiect îndepărtase până atunci arta tradițională non-asbtractă de spiritual). O mică moarte a sinelui, ca anulare a relației de exterioritate între înăuntru și înafară: pictură meditativă, budistă, spirituală, contemplativă. O pictură-medium: abstracția ca o frumoasă micro-utopie personală.

Într-adevăr, orizontalele și verticalele, formele geometrice primare, unghiurile drepte, planurile și grilele construiesc în picturile artistei o tipică frumusețe clasică a relaționării armonioase a părților în întreg. Și deși nu este, întregul pictural pare o monocromie din cauza albului și a negrului, albastrului, iar monocromia este binecunoscutul limbaj al picturii abstracte cu largi câmpuri de culoare care vrea să emane tăcere și nemișcare, respirația ”nimicului” contemplativ.

Minimalismul care rezultă e o polaritate de pozitiv și negativ iar degradé-ul este interfața cromatică a unui continuum (de griuri) între cele două eterne fețe ale aceleiași monede. Sensul dinamicii dintre părțile întregului nu cred că este atât unitatea cât ambivalența: moneda care se întoarce la nesfârșit de pe-o parte pe alta: alb-negru, alb-negru, alb-negru. Fiindcă monocromia efectivă ar domina dacă nu ar fi dungile. Ele sunt vehicolul fizic al ambiguității dintre figură și fond, având un comportament analog contrapunctului musical. Ca la șah: albul și negrul, ”în-spatele” și ”în-fața”, vizibilul și invizibilul se schimbă neîncetat între ele și figura minimală a imaginilor nu este nici albul nici negrul, ci relația lor. Simbolic și formal, dungile sunt o barieră, un filtru între planuri de realitate interioară, un ecran ritmat, cinetic, secvențial. Dunga pare să însemne în pictura Florentinei Otari aparența înșelătoare, evenimentul care are loc ritmic în plin neant (în ”nimicul” câmpului monocromatic). Parafrazând un haiku de artist, that’s why a gesture rather than stillness.

(EN) 

 Conversions is an abstract and technical term, impersonal and cold enough to explain the conceptual order of Florentina Otari’s works.Even if the beauty of Otari’s painting is of another type, she claims Agnes Martin as an interior point of reference – an excellent model for an artist at the beginning of her career. Florentina Otari’s painting is abstract but not amorphous, irrational, surrealist (one of the two great traditional forms of modernist abstract painting); instead, it is structured and rational. At first impression, it looks like the visual version of systems and algorithms, repetitive patterns and periodic structures in mathematics and geometry. You can hardly be disordered in relation to so much visual order. Through the voices of the great male founders of the abstract art at the beginning of the 20th century, we are told that within the relation between the subject (the self) and the object of knowledge and contemplation (the reality), this type of art gives up the outer object, hence the merging of the subject with the invisible, the spiritual dimension of reality. However it is less explicitly stated that by plunging into spirituality, abstract art indeed gives up the object, but then also its subject (for it is precisely the relationship of dissociation and mutual exclusion between the self and reality, the subject and the object that had so far removed the traditional non-abstract art from the spiritual dimension). This is a small death of the self, similar to the annulment of the relationship between the inside and the outside: a meditative, Buddhist, spiritual, contemplative painting. A painting as a psychic medium: the pictorial abstraction as a beautiful personal micro-utopia.

Indeed, the horizontal and vertical lines, the primary geometric shapes, the right angles, the planes and the grids build in the paintings of the artist a typical classical beauty of the harmonious relationship of the parts within the whole. And although it is not, the whole picture seems monochrome due to the white and black, to the blue, and the monochrome is the well-known language of abstract colour-field painting that wants to convey silence and stillness, the breath of the contemplative “nothingness”.

The resulting minimalism is a positive and negative polarity, and the color gradient is the chromatic interface of a grey continuum between the two eternal sides of the same coin. The purpose of the dynamics among the parts of the whole is not, presumably, the unity as much as it is the ambivalence: the same coin that turns endlessly from one side to the other: black and white, black and white, black and white. Indeed, the effective monochrome would dominate if there were no stripes. They are the physical vehicle of the ambiguity between the figure and the background, having an analogous behavior to the musical counterpoint. Similar to chess: black and white, “behind” and “before”, the visible and the invisible constantly interchange and the minimal figure of images is neither black nor white, but it’s their relationship itself. Symbolically and formally, stripes are a barrier, a filter between inner reality plans, a rhythmical, kinetic, sequential screen. The stripe seems to mean in Florentina Otari’s painting the mischievous appearance, the rhythmically occurring event in nothingness (in the “nothingness” of the monochromatic field).  And, paraphrasing an artist’s haiku, that’s why a gesture rather than stillness.

               

foto Lucian Muntean

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.