ALINA GHERASIM, născută în 1973 la București, este pictor și scriitor român.
Artista a răspuns unui set de întrebări adresate de Modernism.ro
Ce îți ocupă cel mai mult timp în momentul de față?
În momentul de față scriu mult. Literatură. E un tărâm exasperant de frumos. Există un timp fizic, să zic așa, și un timp mental. Acesta din urmă e timpul care ne locuiește. Din el face parte și subconștientul, o sursă a misterului care face dintr-un creator un om permanent preocupat, viu, uneori contradictoriu, cu contradicții fertile.
Ce rol are locul în care lucrezi?
Când pictez îmi place să fiu singură. Când scriu mă bucur de spațiile aglomerate. Acolo unde presiunea este cea mai mare. Acolo mă adun cel mai bine. Mai știți când eram mici și ne apăram de colegii de bancă, ferind cu mâna pagina la care lucram? „Nu mă copia!”, spuneam atunci. Era un fel de a atrage atenția celui de lângă că existăm. Așa e și cu scrisul. Atragem atenția celor din jur cu gândurile noastre și cu poveștile noastre. Poveștile sunt pentru a fi spuse. Apoi își aleg ele singure locul în eter.
Unde ai vrea să expui în viitor?
Mi-ar place să expun în Noua Zeelandă sau în Japonia.
Cu cine ai vrea să expui?
M-aș bucura să expun câteva lucrări într-un loc unde se lansează cărțile lui Haruki Murakami.
Cu ce îți stimulezi creativitatea?
Nu neapărat cu ce. Mai degrabă când. Aproape non-stop. O provoc la duel. Sau o las să doarmă. Ceva tot fac. Inspirația nu vine ex-nihilo. Chiar și momentele de așa zisă magică inspirație tot vin dintr-o explozie a subconștientului. Hrănit cu ceva. Chiar și cu chestii inutile, rătăciri, reveniri. Creativitatea nu e făcută doar din glorie și aur. Are și cenușa farmecul ei tactil.
Există o relație între arta ta și resurse financiare?
Nu aș putea indica o relație de necesitate între artă și bani. E o relație pur și simplu. Creez pentru că altfel nu pot. Respir. Orice ar fi.
Ce păstrezi din ce creezi? Care sunt criteriile de selecție?
Propria exigență e un criteriu de selecție foarte important. E un test de sinceritate față de mine. Încerc să nu mă mint. Există un moment de coagulare, pe care-l simt și care dă, la un moment dat, cheia întregului la care lucrez. Privesc lucrurile cu uimire și fac din asta o experiență a bucuriei.
Care sunt cele trei cuvinte, care te caracterizează cel mai bine?
Aș lăsa pe cei ce mă cunosc să le spună…
Cea mai plăcută descoperire?
Savoarea clipei prezente.
Care este cea mai de preț posesiune a ta?
Nu cred în ideea de posesiune. Îmi place să savurez lucrurile așa cum sunt, așa cum vin, să creez ceva pornind de la experiențele care mă stimulează. Cred în creația ce se detașează încet, încet, de creator. Ea aparține lumii și în măsura în care este autentică, ea își continuă propriul drum.
Care este cea mai mare extravaganță a ta?
Dacă o spun, nu mai e extravaganță. Întră într-un inventar al lucrurilor spuse și realizate, închise. Extravaganța unui creator e o chestie în desfășurare.
Cea mai frumoasă amintire?
Greu de zis care e cea mai frumoasă. Memoria ca film. Are multe fotograme. Fiecare cu parfumul său. O amintire la care mă întorc des. Timpul petrecut la Tescani în copilărie. Acolo sunt undele de început ale formării mele. Ceasurile zilei: Merăria unde locuiam cu părinții mei dragi, terenul de badminton unde Dodo ne bătea pe toți, livada de meri ca un soi de Barbizon unde cei care intrau, găseau speranța, nu dau nume, toți cei care au trecut pe acolo sunt nume mari ale artei românești, biblioteca unde exista un pick-up și o scară întortocheată, muzica ce inunda tot parcul, portretul Marucăi din sufrageria de unde ieșeam cel mai adesea pe geam, bucătăreasa, cămara cu bunătăți, Max și Moritz, câinii de atunci, masa de ping-pong, serile magice de jazz cu Johnny, cerul înstelat și toată liniștea topită în freamătul copilăriei.
Alina Gherasim, 6 decembrie 2017.
Foto arhiva personală a artistei.
Cel mai bun blog.