Nisa, un vis adolescentin

 

Impresii și fotografii de Călin Hentea

Cam prin anii ‘70 am auzit pentru prima dată de Coasta de Azur. De prin cărți, din filme (precum seria „Jandarmul din Saint Tropez”), din Paris Match-urile zdrențuite prizărite prin  anticariate sau chiar din cărțile poștale de la începutul secolului XX, descoperite tot acolo… Eram în acei ani un adolescent care afla despre existența unei alte lumi, fără să îndrăznească să spere că o va cunoaște cândva altfel decât printr-un filtru de mucava (sau prin ochiurile strâmte ale Cortinei de Fier). Eram în plină „Epocă de Aur” ceaușistă, iar mirificul litoral al Mării Negre mi se părea tot ce-mi puteam dori mai mult.

Nisa descoperită de mine în 2017, ca simplu turist european, la 60 de ani, este însă mult mai mult decât un vis adolescentin. Este o realitate istorică puternică, datând din anticele vremuri ale Romei. Nisa a fost o fortăreață medievală fabuloasă situată pe Colina Castelului ce domină Golful Îngerilor și a devenit un oraș francez relativ recent (deoarece până în 1860 a aparținut Casei de Savoia), fiind astfel un punct de întâlnire cultural și gastronomic italo-francez. Abia apoi a fost „colonizat” turistic de englezi, în beneficiul tuturor. Cu alte cuvinte, Nisa nu înseamnă doar Promenade des Anglais, cu al său faimos Hotel Negresco.

Nisa înseamnă și flamboaianta Cours de Saleya (piața centrală cu tarabe pe mijloc și restaurant pe margine, în vechiul oraș), înseamnă Avenue Jean Médecin (un fel de Champs Elysées provensal), înseamnă locul unde au trăit și au creat Henri Matisse și Marc Chagall (fiecare are câte un muzeu important). Nisa este orașul care găzduiește deopotrivă Catedrala ortodoxă rusă ridicată de Țarul Rusiei la sfârșitul secolului al XIX-lea (unde nici până acum, rusoaica acră care vinde în magazinașul de la intrare nu a reușit să învețe franțuzește), dar și impresionanta mănăstire franciscană Cimiez (alături este și un muzeu franciscan). În Nisa nu poate fi ocolită eclatanta Piață centrală Masséna, amețitoarea panoramă oferită de Colina Castelului (unde urcă un lift gratuit, construit în vechiul puț al fortăreței), dar nici șirul de seducătoare străduțe mărginite de boutique-uri de orice sau bistrouri cu de toate (du Collet, St. François, Pairolière) din Vieux Nice (vechea Nisa). Imposibil să nu cumperi un fleac (sau chiar ceva mai consistent) sau să nu guști ceva. Nisa este orașul care trebuie trăit și de unde primarii și primărițele mioritice ar avea ce învăța și ar putea lua exemplu (dacă sunt în stare).

În Nisa, la fiecare pas, se percepe trăinicia unei civilizații solide și bine așezate, pe care valurile de turiști (fie aceștia puștoaice cu shorturi ultra-scurte sau septagenari englezi în adidași și tricouri multicolore) nu o pot clinti. Nici măcar cerșetorii locali sau de import („Sa’l’tare barosane!”, m-a interpelat nonșalant un vlăjgan chircit într-un colț din Vieux Nice) postați strategic în punctele de mare vad turistic.

Fără a fi o mare capitală (imperială) occidentală, Nisa îi poate desluși unui turist român atent și sensibil, cu oarece carte, cât de mare a fost și a rămas distanța care-l desparte de țara sa.