Simbata 10-14
Așezată în mod explicit sub un concept – Nominous – ce a marcat nașterea domeniului științific al studiilor religioase încă de la lansarea lui de către Rudolf Otto, seria lucrărilor lui Mihai Ciplea din ultimii ani dezvăluie un travaliu artistic ce se situează, conștient, împotriva locurilor comune ale zilei, fără a fi însă mai puțin contemporan.
Așa cum formula mediul este mesajul și-a pierdut din relevanța originală odată cu acceptarea ei ca firească, ba mai mult, s-a golit de conținut prin repetare excesivă, tot așa a devenit redundantă ideea că există o corelație între materialitatea lucrării și conținutul ei, între modalitatea de producere și sensul operei. Mihai Ciplea reușește să chestioneze din nou toate acestea nu prin contestare, altminteri imposibilă, ci prin extragerea ultimelor consecințe din acest dat inconturnabil. Altfel spus, pornind în sens invers, dinspre temă spre tehnică, dacă ceea ce tematizează artistul este cu totul Altceva-ul (das ganz Andere), care ar fi tehnica, materialitatea, practica artistică care ar putea reda, fără să trădeze, intenția artistului? Mihai Ciplea pariază pe pastel pentru puritatea lui ca pigment, lipsa lianților, aerul evanescent al hârtiei acoperite cu culoare. Dacă experiența întâlnirii cu extra-naturalul nu e nici oricând și nici în orice condiții repetabilă, atunci lucrările lui Mihai Ciplea sunt și ele cu asupra de măsură unice, de ne-reprodus. Acoperirea cu pastel a suprafeței – hârtie manuală – cu un prim strat nu este decât începutul unui proces care presupune ștergerea și redesenarea succesivă a (unei variațiuni a) aceluiași desen, ca o penitență în care scrierea și rescrierea aceleași formule eliberează o putere magică.
La finalul procesului lucrările lui Mihai Ciplea se prezintă, paradoxal, sub înșelătoarea aparență a unei linotipii, gata oricând să fie înseriată și lipsită de aura unicității, cum profetic avertiza Walter Benjamin în Opera de artă în epoca reproductibilității mecanice. Această modestie asumată ascunde unicitatea unui palimpsest ale cărui straturi succesive de text fac posibilă citirea în profunzime, în măsura în care lectorul/privitorul este antrenat și dispus să proiecteze propria interpretare acolo unde straturile de adâncime au fost iremediabil șterse.
În epoca ubicuității fotografiei digitale a cărei ultimă grijă este fenomenul de pixelare, lucrările lui Ciplea par mai degrabă desprinse din epoca imaginilor analogice, când instantaneul era mai întotdeauna mișcat; neclaritatea instantaneului stă mărturie pentru caracterul inevitabil efemer al oricărui eveniment și anticipează încețoșarea cu care memoria îmbracă chiar și cele mai puternice amintiri. Dezvoltându-și un vocabular propriu odată cu extinderea limitelor tehnice ale pastelului uscat, Mihai Ciplea dovedește că se poate lupta, din nou și pe cont propriu, cu iconoclaștii. Și că îi poate învinge fără a fi obligat să citeze masiv din tradiția orientală a picturii religioase, în același timp conștient că această tradiție este mereu activă odată depozitată în arhiva de forme simbolice cu care a crescut și în care s-a format. – Dan Lazea
Recent Comments