Muzee ale comunismului în România

Cosmin Nasui

Cadrul atelierului IICCMER, mai 2017

„Pledoarie pentru muzee ale comunismului în România” este un workshop organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Workshopul dorește punerea în dezbatere a precupările și proiectelor de muzealizare și memoralizare a comunismului din România.

Ajuns la ediția a cincea, workshop-ul a fost organizat la Petroșani și Petrila la invitația lui Ion Barbu, artist și manager al Societății Culturale Condiția Română, Petrila, fondator al Coloniei Literarare şi Artistice care cumulează pe lângă Casa Memorială Ion D. Sîrbu şi alte aşezăminte culturale precum: Mother’s Museum, Centrul Pompadou şi Muzeul Instalatorului Român.

Un muzeu oficial al comunismului la București?

IICCMER ar putea organiza un muzeu oficial al comunismului la București, însă cel mai probabil acesta va suferi și nu va putea scăpa de acuzațiile de tezism, ideologie, propagandă. Chiar faptul că până în prezent, prin încercări diferite, nu s-a reușit înființarea acestui muzeu arată existența tensiunilor și sensibilităților acestui demers. Pe de altă parte, remarcăm faptul că inițiativele private au precedat și generat diferite forme de memoralizare și muzeificare a comunismului, începând cu Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet creat în 1993-1994 de Fundaţia Academia Civică.

În scopul muzeului/muzeelor comunismului/comunismelor, poziția IICCMER ar putea mai degrabă să fie una de co-finanțator al mai multor proiecte muzeografice, memorialistice, expoziționale, într-un sistem transparent și competițional de concurs, cu jurizarea unor experți independenți neutri instituționali, pe modelul AFCN.

IICCMER beneficiază de existența și cartografierea Rețelei Memoriei (http://www.reteauamemoriei.ro) care consolidează această direcție de ramificare pe teritoriul întregii țări. Câteva inițiative private precum Muzeul Consumatorului Comunist de la Timișoara, Casa Memorială Iuliu Maniu, Bădăcin sunt lăudabile și eficiente, atât prin metoda de implementare cât și prin formatul deschis inovator aflat permanent în progres. Altele precum Muzeul R.S.R. din Podari al lui Dinel Staicu au dispărut la scurt timp după înființare.

La mai multe comunisme, mai multe poziții muzeale

Deși a fost un sistem politic controlat, centralizat, observăm că nu există, în prezent, o reprezentare a unui singur comunism, uniform, omogen. Există însă multiple forme de înţelegere a comunismului, a căror manifestare a generat o multitudine de perspective de raportare, adesea în antiteză unele cu altele.

De aceea, faza experimentului este necesară în această zonă muzeografică a istoriei recente, pentru că, pe de-o parte, teoriile muzeale nu se aplică încă întocmai, iar pe de alta pentru că practica acestor iniţiative muzeale private independente preced teoria sau în cel mai bun caz merg în paralel.

Inițiativele muzeografice actuale aparțin mai puțin muzeelor publice, și mai mult fostelor spații de detenție, caselor memoriale nou înființate, parohiilor, bisericilor, universităților, ONG-urilor, persoanelor private. Altfel, chiar în cadrul rigorilor instituțiilor muzeale publice, aplicarea codurilor ICOM (codul deontologic al muzeelor) (vezi Virgil Nițulescu, „Codul onoarei”) este deficitară și rămâne de cele mai multe ori doar pe hârtie. Cel mai probabil, aceste coduri sau rigori invocate vor avea momentul lor de implementare organică, abia după perioada testărilor existențelor de timp, spațiu și resurse ale acestor noi instituţii muzeale. Disensiunile teoretice în această privinţă nu sunt doar inutile, în acest moment fragil de pionierat, dar pot conduce la o cartelizare și mai mare a celor două zone muzeale, publice versus private. Exemplele oferite ca argument de către specialiștii din zona publică sunt că însăși titulatura de muzeu este „incorectă” și „ilegitim” folosită și că actualele inițiative muzeale private nu fac decât să conducă la deprecierea instituţiei muzeului, „la fel cum denumirea de Academia de Poliţie o face pentru Academia Română” (sic!). Pe de altă parte, iniţiativa privată are nevoie de încurajare și este deocamdată „în poziția unui om sărac și flămând care trebuie să stea la o masă cu bogaţii, să mănânce cu tacâmuri, într-o anumită ordine și cu protocol bine stabilit și să respecte bunele maniere” (sic!).

Avem deocamdată mai degrabă extraordinare inițiative muzeale de autor, asumate subiectiv, în spiritul secolului XXI, așa cum o arată manifestul pentru muzee al lui Orhan Pamuk, autor premiat cu Nobel și fondator al Muzeului Inocenței din Istanbul. Din această categorie sunt desigur Muzeul Instalatorului Român, Muzeul Mamei etc.

Discuția reală a muzeologizării comunismului este legată de conţinut și de problemele lui. Cum se evaluează, expertizează și autentifică muzeografic obiectele istoriei recente (de tipul unei piese de mobiler ori uneia  domestică de serie, precum o sticlă de lapte)? Cine sunt specialiștii experți, evaluatori acreditați de o instituţie publică relevantă în această privinţă? Care sunt criteriile metodologice ale selecţiei bunurilor cu valoare simbolică din perioada comunistă ca valori de patrimoniu? Cum se asigură aceste bunuri simbolice odată ce capătă valoare de patrimoniu? etc.

Deocamdată, pentru a nu atinge zonele generale ideologizate politic și tensionate istoric, inițiativele muzele se concentrează pe viaţa domestică din comunism, pe imaginea eroilor și martirilor luptelor împotriva comunismului și eventual pe aniversarea unor momente istorice punctuale.

Colecția „Lada de gunoi a istoriei” – programul DARE

În 2015 PostModernism Museum a inițiat un program de 5 ani intitulat „Documenting, Archiving, Revaluing and Exhibiting the art produced in Romania in 1944-1989”, pe scurt DARE.

Programul consistă într-o serie de cercetări pluridisciplinare care analizează relația artiștilor români cu  ideologii politice și climate sociale diferite, în perioada postbelică și comunistă 1944-1989. Programul include o serie de expoziţii cercetare, dezbateri, conferinţe și publicații care încearcă să reevalueze social și cultural fenomenul comunismului, cu ocazia aniversării, în 2019, a 30 de ani de la Revoluția Română din 1989.

Conceptul inovator lansat de DARE este rezultatul unei viziuni pluridisciplinare istorice, antropologice, artistice și sociologice. Cercetarea expozițională  prezintă surse documentare materiale de arhivă, memorabilia, filme, publicații, interviuri audio-video, în scopul de a deschide serios și în sens larg discuții și subiecte încă sensibile și tensionate din punct de vedere istoric, prin utilizarea expunerii, dezbaterii și publicațiilor ca mijloace de exprimare.

Fără să se subscrie la vreo teză sau interpretare, mecanismul expoziției-cercetare prezintă propriile sale instrumente ca probe deschise, într-o relație nepartizană cu elemente diferite, polarizat nefaste, politice sau ideologice.

Publicațiile care însoțesc proiectele fac parte din colecția „Lada de gunoi a istoriei” și apar la editura PostModernism Museum.

Proiecte expoziționale în cadrul DARE:

Before & After the cultural revolution in Romania:1971

From Political Propaganda to Baby Boom

Socialist Architecture in Bucharest

Minorities in Visual Culture – Focus Romania

Nationalism și multiculturalism în cultura vizuală din România

Erotism and sexuality in ”Golden Age” – Ceaușescu’s dictatorship, 1965-1989

Women in Arts in Communist times

Arta comunismului în note personale

Acuzarea și condamnarea comunismului în cultură – În prima fază, condamnarea comunismului s-a făcut prin distrugerea muzeelor, statuilor, artei publice, lucrărilor de artă din muzee, patrimoniului material și imaterial (la fel ca și arderea cărților). În prezent, pericolul ștergerii culturii perioadei comuniste arată necesarul rafinării recuperării și restaurării documentare, arhivistice, istorice obiective și fără partis-pris-uri a acestei perioade. Perioada comunistă necesită constituirea propriei identități culturale, la fel cum alte lucrări de artă și producții cultuale din perioade istorice sensibile sunt restaurate și repuse în context.

Iconoclast vs iconodul – Ca observație iconografică generală, putem remarca o anumită ciclicitate istorică a fenomenelor iconodule versus iconoclaste în spațiul ortodox, bizantin, comunist. Chiar dacă fenomenele nu se mai manifestă în vizualul religios ci în cel laic, există o necesitate de a construi în spațiul profan imagini iconice, iconodule, de tipul Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu, care apoi să suporte consecințele propriei lor puteri corupte, inversate spre propria distrugere.

Comunismul nu se găsește în muzee naționale în expunere permanentă – Asistăm post Revoluția Română din 1989 la fenomenul invers de distrugere a culturii vizuale comuniste în toate formele: distrugerea muzeelor, distrugerea statuarului din piețele publice, distrugerea lucrărilor de artă monumentală, mozaicuri, ceramică. tapiserii etc., dispariția inventarelor muzeelor, instituțiilor publice, caselor de protocol etc., cu o furie asemănătoare episoadelor iconoclaste din istoria veche. Remarcăm că se perpetuează un tip cultură a fracturii, prin repetarea unor clişee polarizate istoric sau post-istoric de tipul: odată cu schimbarea de regim politic, ce era anti-regim, anti-normă, devine model sau normă și viceversa. Aceste pendulări sau poziționări antitetice sunt posibile tocmai datorită efectului alcătuirii memoriei fără imagini, fără repere istorice interioare, ci doar prin raportări externe. Din păcate cei mai mulți istorici și critici de artă privesc încă fără rafinament comunismul, ca pe un fenomen al naturii care s-a manifestat nefast în artă și cultură și care trebuie combătut prin ștergerea fizică a memoriei sale cât și a lucrărilor de artă.

Muzeul de Istorie a Partidului Comunist a mișcării revoluționare (anterior Muzeul de istorie al Partidului Muncitoresc Romîn) a fost distrus în 1990 – Acest muzeu putea să capete post 1989 o relevanță de capsulă a timpului, istorică, reală, însă a fost din păcate distrus cu bună știință. Este important de cercetat relația partidului comunist cu istoria prezentului său și dorința de intrare în eternitate prin propagandă, încă din timpul prezent, ori chiar de reinventare a trecutului.

Comunismul nu este un stil artistic – În perioada comunistă coexistă toate formele stilistice: postimpresionism, fovism, constructivism, minimalism, fotorealism, suprarealism. Trebuie evitată confuzia obișnuită conform căreia arta comunistă reprezintă un singur stil artistic oficializat care coincide cu realismul socialist.

Două valuri de epurări  generaționale de artiști – Generația Dej forțată să-și facă autocritica emigrează și dispare: Tiberiu Krausz, Traian Vasai, Ilie Schon, Stefan Szonyi, Iosif Matyas, Iosif Tellmann. Temele comisionate către aceștia sunt Lupeni 1929, Grivița 1933, Vasile Roaită. Generația Ceaușescu consacră nume precum Sabin Bălașa, Dan Hatmanu, Vasile Pop Negreșteanu care se preocupă de mitologia cultului personalității. Cu puține excepții, toți artiștii se dezic în diferite forme de lucrările proprii comisionate oficial în perioada comunistă.

Războiul Rece – două istoriografii de artă paralele – istoria artei moderne occidentale nu include sau conține arta estică și invers.  În funcție de perioadă și apartenență politică, artiștii se legitimează prin modelele culturale generate poltic de către instituții centrale ale artei (vezi MOMA New York, Tate Londra vs Tetryakov Moscova, Hermitage St. Petersburg). Remarcăm coexistența a două fire narative istorice. În România, o listă cu ideologi ai istoriei artei ar începe cu Marin Mihalache, Mircea Deaca (Deac), Radu Bogdan.

Autoreferențialul background-ului cultural Vest-Est: Avangardă vs Comunism – Occidentul a experimentat Avangarda istorică ca ruptură stilistică, ideologică sau de paradigmă artistică. Europa de Est a fost marcată de ruptura ideologică comunistă și mai puțin de cea a avangardei.

Nu a existat dizidență în arta plastică din perioada comunismului – Artiștii susțineau o dublă activitate: cea de a realiza comenzi oficiale și participări în expoziții de stat și o alta experimentală, de atelier, din care o bună parte rămânea „de sertar”. Cu puţine excepţii, lucrările de artă produse în perioada comunismului nu au fost asumate de artişti post 1989 și în cele mai multe cazuri aceștia s-au dezis în repetate rânduri de ele.

foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului