Victoria Zidaru, „Florilegiu”

Galeria Tipografia, București

Curator: Alexandru Davidian

Vernisaj joi 3 noiembrie 2016, ora 17.30

Dacă cineva sau ceva, dacă o disciplină sau o știință,  filozofie sau o persoană cu autoritate ne-ar asigura în chip  nedezmințit și atât de cert, încât nu am mai avea nicio îndoială, că viața noastră va fi veșnică, unică și sfântă, cel care ne-ar oferi o asemenea certitudine ar eradica dinlăuntrul nostru toate spaimele și toate  chinurile. Toate tulburările noastre s-ar potoli definitiv. Asta înseamnă că problematica vieții umane constă în necesitatea de mântuire pe care omul o resimte. Omul are nevoie, tânjește după mântuire. (…)

Noi însă ne putem alege viața. Istoria universală nu este decât un vast repertoriu de vieți umane. Noi avem la dispoziție diferite moduri de a fi oameni. Dumnezeu ne-a acordat libertatea de a ne construi propria viață și un orizont infinit de modalități de a realiza acest lucru. Aceasta este așadar problematica esenţială a vieții.“

– Manuel Garcia Morente, Faptul extraordinar – experiența mistică a unui filozof contemporan

 

Extrase din Dicționarul interior al Victoriei spirituale, de Alexandru Davidian

 

Florilegiu = Antologie ne-exhaustivă a roadelor activității Victoriei Zidaru:                           

1.Viziunea centrată pe relația omului cu Dumnezeu, „ca îmbogățire lăuntrică“ și instrument formator moral-spiritual, a fost de la început zestrea cea mai de preț pe care Victoria Zidaru a primit-o, a purtat-o cu sine și a sporit-o în permanență în sufletul și lucrul său. În sânul familiei, în satul bucovinean unde s-a născut, ea a învățat și a înțeles importanța dialogului continuu dintre om și Dumnezeu, dintre om și natura înconjurătoare, de o frumusețe extraordinară şi o   armonie supremă.                                                                                                                                                                               

„De când eram mică am conştientizat menirea pe care o are în lume omul înzestrat de Dumnezeu cu har – aceea de ucenic al Său –, că numai prin această comuniune sinceră și asumată, mărturisită și mereu îmbunătățită, omul în rostul său,  poate accede la viața veșnică“.1   „(…) Tatăl meu era învățător în sat, mama – o țărancă frumoasă, harnică și inimoasă, care și acum, la 80 de ani, e un reper de forță și moralitate pentru cei ce o cunosc. Toată copilaria am stat sub aceasta instanță proctectoare, maternă, care m-a învățat cum să percep substanța divină: ea m-a învățat “Tatal Nostru” și “Crezul”, mi-a explicat ce se întamplă în anumite momente ale Liturghiei. Mă fascina candelabrul de lemn care cobora din naos și bătrânul dascăl care aprindea lumânările, și iarăși trăgea de funia aceea, pe un scripete, pentru a-l ridica. Acesta era pentru mine un act de o măreață frumusețe, dinainte de a putea pricepe înțelesul cuvintelor Liturghiei. Mergeam cu mare însuflețire la biserică, cu bunica, anume pentru a vedea acest “ritual” al aprinderii candelabrului. Mai apoi, când m-am făcut mai mare, am mers din convingere, desigur. La splendoarea noastră de bisericuță din lemn, veche de câteva sute de ani, nu scăpam o Denie dinainte de Paști, și de multe ori trăgeam clopotele cu băieții. După Înviere, îi aduceam lumină mamei, venind până acasă cu lumânarea aprinsă și umplând, cu toții, dealurile de luminițe umblătoare. Aveam sentimentul că făceam parte dintr-un spectacol uriaș, care strângea laolaltă, în noaptea aceea minunată, lumea pământeană și lumea cerească“.2

 (…) Având în minte și în inimă această conştientizare a rostului și rolului omului în lume, în apostolat cu Dumnezeu, ca moștenire ruptă din raiul copilăriei, Victoria și-a așternut pașii pe calea devenirii sale spirituale, umane și artistice.

„ Am încercat permanent să scap de vanitatea pretenției de originalitate a lucrurilor-lucrărilor făcute de  mine. (…)  Singurul creator original este Dumnezeu, iar artistul, cu sfială și recunoștință față de Acesta, trebuie să se mulțumească cu o simplă viziune proprie asupra făptuirilor Sale“. 3  

2. Mergând pe calea ce duce prin timp, la vatra formării sale, din sânul unei familii de gospodari vrednici și credincioși, vom descoperi influența puternică asupra Victoriei a celor două registre constitutive: legendele poporului român și Sfânta Scriptură. Aceste două registre de lectură soteriologică, asimilată și îmbogățită în perioada tinereții și a maturității, prin practică creștină necesară și autentică au dat naștere unor lucrări cu un puternic mesaj de reformă spirituală, de sorginte creștin-ortodoxă, printr-un recurs notabil la arhaicul popular. Astfel, Victoria a rezistat atât în Bucureștiul comunist, cât și în cel consumist de după 1989, graţie pelerinajelor periodice în raiul Bucovinei natale, ieşirii din contingent prin intermediul lecturilor cu un pronunțat caracter mistic, a muzicii bizantine și a muncii temeinice, cu trupul și sufletul, pentru culegerea și repunerea în circulație a lucrurilor esențiale…                                                                                  

3. A respins poluările fonice, artistice și culturale prin care comuniștii încurajau renunțarea la credința strămoșească și aderarea la estetica artei oficiale, rămânând total străină de anumite discursuri și metode de a face artă pe care le propovăduiau anumiți profesori, dar pe care ea le considera „adevărate acțiuni de sminteală și alterare a conștiinței de sine“, sprijinindu-se pe dorința de cunoaștere și autocunoaștere, prin apelul-reper la izvorul originar al copilăriei.                            

4. (…) Descendentă din familia expresivității simbolico-sintetizantă a lui Paul Vasilescu, Victoria Zidaru debutează la mijlocul anilor ’80 cu o sculptură „ca armonie“ în bronz a poeticii tors-pasăre-cască, într-un consens cu dublă factură a reprezentării apărătorului virtuții în cer și pe pământ. Elemente spiritualizate, bine comunionate formal, plastic – cavalerul medieval se unea, prin apărarea unor aspirații spirituale pe pământ, cu porumbelul cerului, torsul fiind un liant ce le conține negreșit pe ambele. Procedeele de sporire a expresivității luptei până la momentul împăcării se puteau vedea și pipăi, în cazul în care aveai vreo îndoială (aceasta fiind ceva firesc în acea vreme). Accentuate prin buna stăpânire a meșteșugului, modelajul subtil-grav dat de brăzdarea suprafeței ori de un anume finisaj uitat, lucrările învesteau privitorul cu un rost și un rol, îi dădeau de gândit, de privit, de contemplat subînțelesurile tainice ale gestului, îl făceau participant tacit, alături de autor, în implementarea mesajului spiritual. „Cerea participarea de gând și de duh a privitorului spre a înţelege dublul sens, a valorifica și astfel a încheia conotațiile obiectului privit. Îngemănate în aceeași poetică a înălțării deasupra lumescului, prin unirea omului cu natura sa divină, prin natura înconjurătoare, la începutul anilor ’90, au fost dezvăluite de vălul intim al atelierului și sculpturile în bronz ce au făcut parte din expoziția personală de debut, «Trupul: Templu al Duhului Sfânt». Aceasta reprezintă simboluri în trepte ale desăvârșirii spirituale ale sufletului și trupului de-a lungul unei vieții.                                                                                         

“Trupul uman devine pervertibil la agresiuni de tot felul, de la naștere până la moarte, singura soluție de îmbunătățire lăuntrică fiind convertirea acestor trepte existenţiale în trepte ale înduhovnicirii, prin contopire cu îngerul. Încercând astfel, pe cât posibil, să-și păstreze nealterat darul asemănării cu Creatorul său. „În viziunea mea, opera vieții unui om este să tânjească la prototipul Cristosului din el și să-și transforme trupul său pământesc în trup duhovnicesc“4 – mărturiseşte Victoria.                                                                                                                                       

Îndemnul subtil la înduhovnicire, pornind de la estomparea parţială sau totală a elementelor anatomice – brațele, sânii, pântecele femeii –, ajută trupul să se identifice și să se metamorfozeze cu/în idealul pentru care luptă, să devină, prin plasarea în chipul zidului, pe nimb, coloană către înalt. Nimic altceva decât o reîntoarcere la arborele sefirotic, nostalgie paradisiacă împletită în armonia dintre Adam și Eva într-un singur trup.                                                         

5. Acoperămintele brodate cu texte sacre, pornind de la structura, compoziția și utilitatea polisemantică, fizică, metafizică și plastică a plapumei țărănești, umplute cu material vegetal, cu trimitere la acoperirea corpului și sufletului, prin contemplare, cu gânduri bune, înalte, virtuoase pentru un creştin, nu sunt altceva decât expresia unor basoreliefuri-imbold către sentimente și fapte care apără și îndepărtează omul de frigul păcatului, ajutat de infinita și inepuizabila valabilitate a textelor scrise, moștenite și transcrise.                                                                        

6. (…) În continuarea itinerariului spiritual prin viața și opera Victoriei, repetarea și îmbunătățirea reprezentării unor teme este de ordinul necesității pur interioare și, în plan secund, formale. Astfel, din această neostenită căutare de îmbogățire lăuntrică, o dată cu trecerea vremii și acumularea unei anumite înțelepțiri apar lucrări precum „Trupul – Templu II“, „Înger păzitor“, realizate din materiale umile, găsite în proximitate, oferite cu generozitate de natură și de cele mai multe ori condamnate la acest statut de indiferența noastră, aşa cum se întâmplă şi cu semenii din preajmă. Recontextualizate, în dialog cu „pănuri“, sfoară de cânepă, in, sârmă, hârtie, mucenicite prin tehnica împletirii într-o anumită perioadă sărbătorească a anului – umilele materiale vegetale devin edificii modulare, asemenea unor moaște, ce emană trăirile interioare care coordonează în arhitecturi diverse opțiunile și năzuințele moral-spirituale ale Victoriei şi definesc, prin corespondență autobiografică, înclinația definitorie către elementul esențial, soteriologic, bine cântărit cu balanța creștin-ortodoxă și arhaică a satului românesc, a relației de ecologie spirituală dintre om și natură.                                                                    

Aceste țesături realizate din frunze  împletite, pe care eu le numesc reliefuri vegetale o să depună mărturie în timp asupra rezistenței, forței și  al miracolului dumnezeies al vegetalului.5 Mi se părea nedrept, când sunt atât de frumoase, să trăiască doar până în toamnă. Parcă le simţeam glasul şi dispe­rarea. Am vrut să prelungesc o clipă fru­mu­seţea pe care ne-o dădeau în fiecare toamnă, într-o operă de artă, care va rămâne – cât timp, nici eu nu ştiu. Totul a început într-un octombrie, la Muzeul Satului, când, intrând în curte, am dat cu ochii de un stejar canadian uriaş. Era desfrunzit, iar la poalele lui era o mare roşie de frun­ze. Şi parcă am simţit atunci vocea şi gea­mătul lor, ca o rugă­ciune. O frumuseţe atât de puternică şi de sălbatică… Şi am luat saci pe care i-am îndesat cu frunze şi am venit cu ele acasă. De atunci am început să le împletesc. Nu ştiam ce voi face cu ele, dar împleteam fără să mă pot opri.6                                                       

7. Instalația cuvântului „Zis și Cusut“ are la bază rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Cristoase, miluieste-mă pe mine păcătosul“, o terapeutică a repetabilității în armonie dintre inimă și minte, bazată pe structura compoziţional-arhitecturală a iertării și a înalțării deasupra trupului, deasupra timpului, prin mijlocirea lui Dumnezeu-Cuvântul, având ca piloni centrali față către față cei opt stâlpi şi Stromata. Cei opt stâlpi de reflecție și îndreptare, de reconciliere cu tine însuți, cu cei din jurul tău, prin iertare şi adeziune divină stau alături de Stromata lui Clement Alexandrinul, realizată în aceeași poetică a comuniunii dintre om și natură, toate acestea dând naștere unei încăperi cu încărcătură metanoică, în care duhul stâlpilor se îmbrăţişează cu altarul Stromatei I, înmugurit de plante tămăduitoare, legătură durabilă fiindu-le scara rugăciunii către înalt, ce unește viii cu morții în surdina litaniilor. (…) Cea de-a doua Stromată, parcursă și conturată prin același apel la firul-treaptă al rugăciunii inimii, este metafora întregii noastre vieți, ce are ca vector central scara, cu toate suişurile și coborâșurile pe care le dau faptele noastre în drumul către ținta finală a înălțării.   

„Într-o viață, doar faptele noastre dau urcuşul duhovnicesc al înălțării spirituale“7 – îşi continuă Victoria mărturisirea.                                                                                                                                                         

8. Norul alb al rugăciunii care curăță mintea de gânduri și de fapte lipsite de virtute, „de gândurile negre“, apără și sfințește prin prezență Florilegiul.                                                                            

„Din pedagogie divină, Dumnezeu, precum a făcut și cu poporul lui Israel, ajutându-l să iasă din robia egipteană, în Vechiul Testament, iar în Noul Testament, din robia păcatului adamic, prin venirea lui Cristos, norul este expresia Călăuzitorului faptelor bune, pe care fiecare trebuie să îl aibă deasupra capului cu gândul că forța sa protectoare depinde de culoarea dată de virtutea și bunătatea emanate de energia câmpului nevăzut…“8                                                                                                                                    

9. Oul primordial, conceput ca formă germinată, este o elegantă trimitere la agresiunile de tot felul asupra creierului uman. O sămânță care rodeşte „încolțește“ din bunul aluat interior, dar în același timp este încolțită de răul aluat exterior al lumii de azi, singura soluție de salvare de la degradare fiind „protezarea“ sa prin rugăciune și iubire de Dumnezeu, astăzi, mâine și în viitor, până la „Marea trecere“ și la „A doua venire a Celui mântuitor“… Astfel, rememorând aceste istorii, Victoria, prin lucrările realizate și expuse, invocă și emană, treaptă cu treaptă, un remarcabil imn al austerității, ce propune pacea lăuntrică și încheierea războaielor pământești dintre noi.                                                                                                                                                                    

10. Deși nu apare explicit în chip grafic cunoscut, ci implicit, duhul crucii înflorite a biruinței asupra morții transpare în lucrările Victoriei cu smerită consecvență. Cărarea înaripată este, astfel, simbolul Căii crucii. O cale a întâlnirilor, asemenea unui arbore genealogic în trepte, un prilej al re-legării, printr-un exercițiu de memorie puternic animat de amintiri și istorii ale Cărții Sfinte, cu părinții și protopărinții, cu moșii și strămoșii cei mai apropiați, într-o familială armonie a continuității. (…) Un drum cât o viață, pe parcursul căruia omul răspunde la examenele mântuirii sale după rîvna și priceperea cu care și-a chivernisit pașii prin care și-a dus la îndeplinire Calea Crucii… Această continuitate oferind, astfel, certitudinea luminoasă aflată la capătul drumului, aceea a Impărăției Cerurilor:  o grădină în care durerea și întristarea nu mai există… 

11. „Înveșmântarea“ sau „Spălătoreasa“ este desprinsă din basmele românilor și prezintă reinterpretarea, sub forma unui video-performance, a unui ritual de purificare a trupului și sufletului pornind de la albitul veșmântului confecționat din materiale şi după croieli uitate. Desfășurarea ritualului în curtea Muzeului Satului din București accentuează dorința autoarei de a manifesta împotriva degradării relațiilor spirituale dintre oameni, dintre femeie și bărbat, dintre mamă și copii. În acelaşi timp, reprezintă un semnal de alarmă asupra abdicării femeii, de dragul modei de azi, de la frumoasele valori tradiționale moștenite și prezentate cu mândrie până mai ieri şi o mărturie a legăturii dintre ţărancă și călugăriță.                                    

„Am considerat foarte important ca toată ceremonia să se desfășoare la Muzeul Satului, în ograda unei locuințe țărănești. Pe un fundal sonor alcătuit din asamblarea unor fragmente de muzică inspirată din folclorul românesc, strigături și cântece bizantine, am realizat o ceremonie în care elementul coregrafic a fost asigurat de tinere actrițe, în formare, conduse de Anca Iorga. Ele se deplasau, asemenea unor zâne bune din basmele românești, în ritmul sublim al muzicii din fundal, având în mâini instrumentele îndeletnicirilor sacre specifice femeilor românce de la sate. Aceste instrumente deveneau în ceremonie adevărate sceptre regale, care le înnobilau și cu ajutorul cărora ele deveneau, la rândul lor, un patrimoniu viu în mișcare, pe cale de dispariție… Un fel de femei-redută ce nu și-au pierdut sufletul renunțând la credința și tradiția strămoșească. Era, cu alte cuvinte, un ceremonial prin care doream să prezint o alternativă impotriva desacralizării și globalizării tot mai agresive…“ 9                                                                                                                            

Nimeni nu le plânge de milă, tocmai unicitatea lor este remarcată și înnobilată prin performance. Precum credincioasele de altădată, care au dus mesajul evanghelic al menirii lor asumându-și orice risc, ele sunt în stare să transforme, cu zâmbetul pe buze, posibila lor oprimare ori moarte din cauza credinței și trăirii neadaptate timpului într-o nuntă. O moarte-nuntă, sigure că la capătul ritualului le va aștepta un Făt-Frumos, un Rege Psalmist, un mire cu stea în frunte, pe măsura sufletului și trupului lor curat ce se oglindeşte în veșminte, sau poate chiar Cristos. Singura intervenție ce amintea și sublinia că acest ceremonial se desfășoară sub ochii noștri era, dincolo de murmurul empatic ori de aplauzele celor prezenți, apariția în cadru a unei tinere balerine pe post de documentarist-fotograf trimis, probabil, de arhivarul cerului.   

12.  Alte două lucrări ce au la bază același fond imperativ al desăvârșirii spirituale din punctul de vedere al cronologiei vieții și al menirii noastre pe acest pământ sunt „Spirala A.D.N.-ului“ și „Cele 7 stări ale devenirii“. Prima creaţie, prezentată ca o coloană verticală ce aduce aminte de viețuirea „vulturilor pustiei“, cum erau numiți stâlpnicii, reflectă crezul intim al Victoriei în ce privește nevoia ontologică de Dumnezeu a ființei umane, argumentată de reinterpretarea mistică a arhitecturii spiralei A.D.N-ului descoperită de oamenii de știință. Iar „Cele 7 stări ale devenirii“, precum zilele unei săptămâni multiplicată continuu ca o rugă până la venirea Judecății de Apoi, istorisesc drumul, cu caznele sale inerente, pe care trebuie să-l parcurgem, înarmați cu iubire, credință și răbdare, convertind răul în bine, indiferent de împrejurări. Silueta trupului, reprezentat ca un templu, brăzdat de încercări ce fac legătura atât cu patimile cristice, cât și cu martirii pentru credință ce I-au urmat, ne îndeamnă, în acelaşi timp, să urmăm exemplul lor. Această disponibilitate pentru sacrificiu, pentru renunțarea lumească la carcasa trupului ori pentru transformarea acestuia în templu spre a dobândi slava cerească, alăturate credinței și iubirii, fiind o constantă în gândul și lucrul Victoriei…                                                                    

13.  „Cloșca cu puii de aur“ sau „Îngereasa“ este o prezență distinctă atât prin robusteţea volumului, blindat cu fragmente înaripate îngerești, dar mai ales prin autoritatea bazată pe puterea și responsabilitatea nealterate ce-i atestă darul, înfățișată ca o maternitate angelică, având la bază formal o reinterpretare în cheie creştină a piesei principale din valorosul tezaur de la Pietroasa. „Născătoarea“, metaforizată în lemn cu intarsii de bronz, este reprezentanta Mamei ca entitate spirituală care dă naștere îngerilor. Având la bază constitutivă inversarea de termeni-sensuri, într-un registru cu totul imaterial, formatează starea spirituală a oamenilor. O femeie virtuoasă care ajută oamenii să se desăvârșească prin aceeași credință și iubire de Dumnezeu. Un model spiritual, diferit de cel al mamei pământești, care poate naște prunci ce pot să devină sfinți, dar niciodată îngeri. O divinizare a Cloștii, realizată cu materialele cele mai nobile și mai la îndemână unui sculptor de factură tradiționalist-românească, translatând aurul exterior ce o împodobea în interior, pântecului, sufletului, pentru ca acesta să se ridice, prin revalorizarea creștină mai ales a fondului, cu mult deasupra timpului și a trecătoarei haine inițiale, deosebită, atrăgătoare, dar pur materială și implicit trecătoare…                                                       

14.(…) În comuniune cu mintea și cu inima prin rugăciune către El, direct sau prin mijlocirea Imnului acatist al Fecioarei Maria, care marchează sala și o încheie prin forța plastică și prin mesajul puternic pe care îl conține, Victoria afirmă în diferite reprezentări și reinterpretări ale lucrului său, guvernat de impulsul ascultării monastice al femeii țăranci, că sufletul sănătos este conștient de veșnicia sa, că numai prin rugăciune și contemplare a naturii, în conlucrare cu sănătatea trupului, putem da la iveală modelul omului virtuos care sălășluiește în noi de la naștere, întărit prin taina botezului întru Cristos. Și, nu în ultimul rând, prin lucrul său feminin ortodox, Victoria transmite un îndemn de luare aminte asupra contribuției femeii la actul mântuirii lumii. O glorificare a virtuțiilor femeii și feminității în pedagogia divină, începând cu rolul Evei, continuând cu al Maicii Domnului și până la cea mai umilă dintre femei… O preocupare statornică, asumată și animată cu gândul și cu fapta în lucrările ei, pentru a transmite privitorului ceva din afecțiunea ce o poartă din copilărie modelului pilduitor aflat la călugărițele de prin vetrele monahale ale Bucovinei. (…) Un florilegiu al străduințelor Victoriei Zidaru de a transfigura timpul, a lăsa gândul să se prelungească spre infinit, în bună pravilă cu fapta, în pacea cu sinele și cu cei din jur, prin El…                                                                              

„Și  dacă, spre ușurarea voastră, stă faptul că aruncați în spațiu întunericul din voi, este, de asemeni, spre desfătarea voastră să răspândiți zorii din sufletul  vostru. (…)

Se  cuvine, de aceea, ca întâlnirea voastră în templul nevăzut să fie numai pentru starea  de extaz și dulce comuniune. (…)

Creatorule, tu care eşti eul nostru înaripat, în firea noastră voința Ta voiește.
În dorința noastră, dorința Ta arde. (…)  Tu ești trebuința noastră și, dăruindu-ne cât mai mult din Tine, totul ne dărui.“

Khalil Gibran, Profetul

 

Note

1 Discuție de atelier, București, septembrie 2016

2 Fragment extras din „Cu Marian şi Victoria Zidaru despre credinţa în iubire şi-n Dumnezeu“, dialog cu Corina Pavel, Revista Formula As, Nr. 910 din 19-26 martie 2010.

3 Discuție de atelier, București,  martie 2016

4 Discuție de atelier, București, aprilie 2016

5 Discuție de atelier, București, iunie 2016. Explicație reluată de Victoria Zidaru, consemnată pentru prima oară în „Interviurile Iolandei – De multe ori cutia milei are altă destinaţie…“, dialog cu Iolanda Malamen, Cotidianul online ZiuaVeche din 13 februarie 2011 http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/interviurile-iolandei-de-multe-ori-cutia-milei-are-alta-destinatie-20327.html/

6  Fragment extras din “Ca artist, nu poţi să fii rece. Tot ceea ce faci trebuie să aibă fervoare mistică” – de vorbă cu sculptorii Marian şi Victoria Zidaru, dialog cu Valentin Iacob, Revista Formula As, Nr. 1120,  (01.06.2014 – 07.06.2014) – http://www.formula-as.ro/2014/1120/lumea-romaneasca-24/ca-artist-nu-poti-sa-fii-rece-tot-ceea-ce-faci-trebuie-sa-aiba-fervoare-mistica-de-vorba-cu-sculptorii-marian-si-victoria-zidaru-17816

7 Discuție de atelier, București,  septembrie 2016

8 Discuție de atelier, București,  martie 2016

9 Discuție de atelier, București, aprilie 2016

invitatie_victoria-zidaru