Agonia Vitală
László Győrffy, Csaba Kis Róka, Gábor Szenteleki, Felix Deac
Curator: Márió Z. Nemes
Detalii eveniment:
Vernisaj: 10 Mai 2016, 18.00 -21.00
BÁZIS contemporary art space
Adresa: Fabrica de Pensule, str. Henri Barbusse, nr. 59-61, etaj 1, Cluj-Napoca
În pofida tuturor eforturilor ale artei contemporane de dezumanizare, nu a reuşit să încheie definitiv socoteala cu problema figurii umane. Totodată pictura naivă figurativă şi-a pierdut valabilitatea, întrucât în sensul artistic figura umană nu apare ca un obiect predefinit şi „de sine înţeles”, ci ca un fenomen expus reintepretării constante. Figura umană este deci „în naştere” continuă, în acest sens procesul picturii nu este o reprezentare mimetică, mai degrabă cultivarea formelor. Conceptul „agonia vitală” al lui Georges Bataille se referă exact la acea funcţionare paradoxală, conform căreia depăşirea formelor antropocentrice nu înseamnă în mod obligatoriu desfiinţarea figurilor umane, ci o sprijinire pe munca formelor, care este deopotrivă scena distrugerii şi a creaţiei. Győrffy László, Kis Róka Csaba, Szenteleki Gábor – artiştii aşa numitei „scene de horror din Budapesta” – nu propagă suprimarea totală a omului, ci libertatea carnavalescă a cărnii deformate. Toţi trei artişti au venit dinspre pictura figurativă, dar subversiunea consecventă a desfiinţat în cazul fiecaruia codurile de reprezentare ale figurii umaniste. Întrebarea lor comună este: ce fel de carne se ascunde în spatele corpului? Depăşind imaginile de grup horror-barochiste şi dezmembrând genul picturii, Kis Róka Csaba ajunge la adevărul desfigurat al torsurilor sângeroase. Acest adevăr arată vulnerabilitatea şi mizerabilitatea existenţei, totodată fiecare tors promite o nouă formă de viaţă, deoarece mutilarea este gestul iubirii creative în această artă. Szenteleki Gábor atacă şi el dinspre portret existenţa umană, chipul uman fiind reşedinţa regală a eticii şi a caracterului, totodată carnea a aspirat deja corpul, pentru ca într-un final să nu rămâne altceva, decât o „bio-ruină”: solitudinea claustrofobică a nostalgiilor de organe şi de fragmente. Însă această solitudine este momentul eclozării, acea stare de fertilitate, în care degenerarea se transformă în evoluţie. Mulţimile de celule exuberante ale artistului Győrffy László sunt puse în mişcare de această vitalitate deformată, apusul fiinţei umane revendică o antropologie postapocaliptică, în care deşi există viaţă, s-a renunţat de mult la lume. Forma haotică a cărnii impersonale nu este deci o ordine abstractă, mai degrabă scăparea vitalităţii demonice. Acest fenomen este sugerat şi de lucrările suicid-abstracte ale artistului, care umilesc „din interior” visul ordinii vizuale – în mod autodistructiv. O lucrare a artistului Felix Deac completează viziunea picturală a artiştilor scenei de horror din Budapesta, prin protuberanţe deformate, marcând recunoaşterea ca, aici nu este vorba numai despre regândirea picturii, ci şi despre repopularea lumii postumane. O nouă creaţie – dincolo de grădina zoologică şi parcul uman. Spaţiul expoziţiei devine un laborator de cultivare a formelor, unde fragmente ale corpului uman apar în geneza unei istorii a naturii alternative. Acest laborator nu este însă atelierul doctorului Frankenstein, întrucât el vroia să reconstruiască fragmentele de carne mutilate în forma unui om. Agonia vitală pune capăt traumei umanităţii, deoarece încearcă să elibereze viaţa de sub dictatura figurii umane, pentru a sărbători contrarevoluţia cărnii.
Nemes Z. Márió este poet, critic de artă şi teoritician de artă. A studiat filosofie şi estetică la Facultatea de Filozofie a Universităţii Eötvös Loránd din Budapesta, Ungaria. A primit premiul the cogito al Asociaţiei pentru Filosofie din Ungaria şi din partea editurii L’Harmattan. Este co-fondator ar grupului de poezie Telep Csoport. În 2013, împreună cu Zsolt Miklósvölgyi şi Márk Fridvalszki au pus bazele unei reviste mici Technology and the Uncanny în Berlin. Trăieşte şi lucrează în Budapesta.
Recent Comments