”Sfînta Treime” a lui János Aknay
Născut la Nyíregyháza, a început școala la Debrecen, și-a dat bacalaureatul la Budapesta, s-a stabilit la Szentendre, a primit premiul Kossuth. Asta e graficul destinului unei cariere sintetizat prin juxtapunerea unor stații specifice de loc și de calitate. Dar pentru că orice stație e de fapt mărturia drumului așa este probabil că nici linia vieții și artei lui János Aknay nu poate fi reîntoarsă, nici repetată, și nici nu s-a rupt în acest punct accentuat al primirii premiului.
Nu, pentru că personalitatea lui singulară și unică s-a format foarte devreme, încă de la autoportretul lui din 1964, Ivan cel Sfînt și ține de atunci pînă azi. În acest tablou se întrupează acea caracteristică iconică care este împlinită mai tîrziu și care prin motivele figurative și abstracte ale formelor plane din cîmpul culorilor deschide o fereastră mereu repictată spre lumea sfinților și transcendențelor. În acest tablou nu găsim Szentendre, dar putem vedea tate elementele de bază ale destinului/soartei artistice a lui Aknay. Adică Ivan cel sfînt cel ortodox crestat cu scriere runică, adică angelicul Sfînt Ioan Botezătorul, predestinația ”edificatoare” a sugestiei numelui prin care pictorul se autodefinește – sfînt care deloc neglijabil este și protectorul copiilor muriți înainte de vreme –, aceste elemente fiind crestarea, iconul și construcția plană. Deoarece mai tîrziu, cînd s-a mutat în orașul pictorilor și al icoanelor ortodoxe a subliniat, apoi a crescut un întreg copac al lumii de fractal pornirea și atmosfera sacră. Astfel în numele sacralității vieții s-au organizat în jurul, lîngă și în spatele ființelor angelice și de păpuși umane ale lumii misterelor așezămîntului de pe malul Dunării. Mai apoi, plecarea neașteptată a fetiței sale a transformat în enigme abstracte, în venire îngerilor semnele runice crestate pe canaturile orășelului.
”Sfînta Treime” a lui János Aknay trăiește, se formează, înflorește și vibrează. Trei fenomene se oscilează într-un întreg sacru foarte bogat, foarte modern și foarte arhaic în același timp: pe deoparte decorurile structurate ale clădirilor de vis, scăldate în lumini cerești și umbre și amintiri din lumea de dincolo; pe de alta, icoanele sale angelice și umane; apoi, Hristosii și Sfinții sale. Universul tablourilor sale este deci ca o animație perfectă: imagini statice și însuflețite alcătuiesc un cinema fără glas.
Arhitectura sacrală a lui János Aknay
Istoria artei știe despre o scrisoare foarte importantă pe care Lajos Kassák a scris-o lui Iván Hevesy în 1921 și în care expeditorul și-a formulat prima dată opiniile sale foarte exacte și bine structurare. Aici putem citi: ”vreau să construiesc afară din plan în spațiu. Cu asta, mă situez pe un alt punct de vedere decît pictura de pînă acum (inclusiv cubiștii): nu mint că perspectiva face parte din plan, ci mă mut cu formele și culorile mele în spațiul natural de dinaintea planului. (…) Tabloul nu mai e iluzorie, ci este realitate reală în toate elementele sale.” – Să adăugăm că arhitectira constructivistă de spațiu al lui János Aknay nu e doar reală, ci și sacră și suprarealistă în același timp. Sacră deoarece cîmpurile de culori geometrice ale temelor sale edificatoare se coagulează în biserici, pereți de case, turle și în interiorul acestora în uși-porți-ferestre suprarealiste. Organismul geometric elementar al caleidoscopului său de imagini-amintiri este miracolul simplu, totuși festiv al sentimentului transcendenței liniștii sacre.
mégis ünnepi csodája. În jocul arhitecturii sale aparent gratuite, a seninătății curate, a aspirației melancolice și a dramei introvertite se renasc reminiscențe testamentului vechi și noi. Deoarece prin simbolica bisericii, a casei, a turlei, a ferestrii și a ușii se întîlnește cerul cu pămîntul. ”Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pămîntul este aşternutul picioarelor Mele!” – spune tabloul din Vechiul Testament, și biserica, casa, turla a devenit într-adevăr casa Domnului. Așa cum casa, biserica și turla antropogenă au devenit simbolurile credinciosului în care locuiește Domnul atotputernic. Pentru că biserica, casa, turla este chiar omul și în construirea lui ”nici ciocan, nici secure nu s-au auzit”. Și chiar de n-ar fi așa, pe casele, bisericile și turlele de amintiri ale lui Aknay, clădiri de tranzit între lumea umană și ceruri se află ușa, poarta și fereastra. ”Eu sînt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.” – asta e mesajul constructorul acestor case. Și chiar dacă n-ar fi așa, un lucru e sigur: prin diagonalele structurii tablourilor lui János Aknay lumina cerească a milostirii se răsfrînge asupra noastră și pătrunde în sufletul nostru, în umbra suferinței întunecate pe care am ales-o. – Tihamér Novotny
Recent Comments