3Kiraly An Nou 2016

Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

O subspecie a aşa-numitei mail-art – improvizaţiile fanteziste de pe suprafaţa plicurilor poştale, prin extensie şi a scrisorilor dinăuntru! – ar putea fi considerată cea a felicitărilor de Sărbători. Nu a celor stereotipe, cu aspect decorativ, multiplicate pentru vînzare în magazine de mare rulaj comercial, ci a cartolinelor-unicat sau de mică serie. Există o adevărată „tradiţie” a felicitărilor, a mărţişoarelor, a micilor cadouri produse de artişti adevăraţi ori de ocazie pentru tarabele care apar precum ciupercile în zilele de dinaintea Crăciunului şi a Paştelui în centrele marilor oraşe, în pieţe, pe bulevarde, în gări sau la gurile staţiilor de metrou, peste tot unde e vad bun. Marfă pe toată gama (şi cam… la negru, nefiscalizată!): de la kitsch-ul fără nici o speranţă la găselniţele simpatice şi de la stilizările de bun gust la experimentalismele nemaipomenit de îndrăzneţe.

Însă cum arată felicitările compuse de artişti pentru – aşa-zicînd – uz propriu, necomercializate, expediate celor dragi, familiilor şi prietenilor, colegilor şi altor cunoscuţi? După talent şi după inspiraţiune, fireşte! Mai interesante ori mai banale, fără garanţii cum că gustul îndoielnic e aici exclus. Ar merita pornită o iniţiativă de colecţionare şi eventual de clasare şi de expunere a unor asemenea mostre de „artă aplicată”. La vîrf se pot identifica lucruri/lucrări minunate. Venind din lumea literară, depun mărturie că şi scriitorii se amuză improvizînd felicitări de Sărbători, pentru aniversări sau la alte ocazii speciale, şi nu numai din cuvinte, sub formă de urări versificate ori mai-ştiu-eu-cum, ci şi desenînd, colorînd, lipind, inventînd vizualmente. Un tenace producător de asemenea obiecte a fost criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, molipsit din adolescenţa sa dinspre finele epocii interbelice cu virusul avangardist: mi-a arătat în anii ’80, la el acasă, cîteva felicitări-colaje şi se lăuda mereu că le fabrică întotdeauna cînd se apropie datele respective de calendar, mai ales pentru expediţie externă, către rude sau către contactele lui culturale din străinătate. Mai ales cu texte, dar uneori şi cu compoziţii vizuale întîmpină Crăciunul, Paştele şi alte momente speciale prestidigitatorul Şerban Foarţă, mare poet în tot ceea ce scrie, fie cu elaborare mai atentă, fie frazînd spontan, întotdeauna cu formidabile subtilităţi şi cu mult haz; iar alteori… pictează felicitări sau, mai nou, „desenează” pe ecranul computerului, folosind programe grafice.

În fine, o definiţie şi o descriere a categoriei se poate face, cu asemenea exemple şi cu oricîte altele.

 

Toată introducerea – pentru a ajunge la felicitarea de An Nou 2016 compusă şi expediată prietenilor de către doi binecunoscuţi artişti vizuali, cu fiul lor trei: Aurora şi Iosif Király, plus micul Anton.

Probabil că mai întîi a fost urarea: un „HAPPY NEW YEAR!” (în englezeşte, deci!) compus din piesete multicolore de Lego, fiecare cuvînt pe cîte un rînd, lipite pe suprafaţa unei oglinzi.

Alegere din start interesantă, dincolo de împrejurarea calendaristică: e un „joc de copii” în care părinţii-artişti s-au prins alături de băieţelul lor, asumîndu-şi – toţi trei, dar nu la fel! –farmecul retoricii juvenile (Lego-ul, cu vocabulele respective compuse din majuscule, cum scriu cei mici, în culori amestecate ingenuu…); însă nu pe hîrtie, nu pe carton, ci pe o suprafaţă care reflectă lumea, „ştampilînd”-o – deci – cu vesela urare de Nou An. Sînt implicate cel puţin trei straturi: spaţiul din jur, al vieţii cotidiene; „decupajul” din oglindă, care, „citînd” realitatea, e deja o „reprezentare”, o selecţie înrămată (la propriu: oglinda are ramă lată de lemn!), adică o „lucrare” (termenul de vocabular artistic); şi „parola” sărbătorească a momentului, într-o scriitură copilăroasă şi totodată glumeaţă, ironică şi autoironică (cel puţin din perspectiva autorilor-adulţi!).

Apoi – decizia de a compune o „fotografie înscenată”. Cu, în centru, urarea englezească înrămată, într-o triplă „punere în abis”: imaginea finală cuprinde imaginea-urare care, oglindă fiind, reflectă la rîndul ei o imagine.

Restul compoziţiei: de-o parte şi de alta îi vedem pe mamă (cu un genunchi în pămînt) şi pe fiu (aşezat pe un scaun), amîndoi cu braţul drept întins spre aparat, ţinîndu-şi în mînă telefoanele inteligente, cu cîte o fotografie proprie afişată pe ecranul fiecăruia, în aşa fel încît să le acopere feţele, drept care noi, care-i privim în imaginea-felicitare, îi vedem ca pe nişte colaje sui-generis, alcătuite din corpuri reale cu capete bidimensionale! Între timp, tatăl „declanşează”, apasă pe butonul camerei fixate pe trepied (două dintre picioarele-tije se văd în oglindă!) – şi se face poza; dar, deşi e „în spatele aparatului”, privind prin vizor, se „strecoară” şi el în cadru, întinzînd şi el mîna dreaptă pe care o vedem apărînd în josul fotografiei de familie, ţinînd tot un telefon cu imaginea sa pe ecran, tot întoarsă către noi şi inclusă astfel în ansamblu, într-o formulă aşa-zicînd „urmuziană”: asemeni ciudat-comicelor personaje ale Paginilor bizare, tatăl se compune dintr-o mînă şi un cap!

După cum vedem, fotografia cîştigă alte cîteva nivele supraadăugate realităţii: întîi cel al autorului, instanţă producătoare a imaginii, inevitabil exterioară ei, absentă, totuşi implicit prezentă, căci îşi asumă ceea ce ne oferă privirii ca opţiune a sa, ca selecţie, ca „decupaj” care-l defineşte; alt strat fiind cel al insinuării efective în imagine, şi anume nu graţie declanşării întîrziate, cum fac entuziaştii care se reped alături de personajele lor şi zîmbesc împreună cu ele către camera programată să acţioneze doar după cîteva secunde de la apăsarea butonului, ci printr-o inserţie parţială, corpul rămînînd în spate, invizibil, în faţa obiectivului pătrunzînd doar mîna cea dreaptă; cît despre autoportretul afişat pe ecranul telefonului, el are un ultrasofisticat statut ambiguu, din categoria „întrupării” spiritelor nevăzute din basme ori din filmele fantastice, ba chiar şi mai complicat decît în cazul acelora, căci dă chip vizibil, el, autoportretul, unei absenţe care nu devine integral prezenţă, fotograful distribuindu-se de ambele părţi, într-o simultaneitate a absenţei şi a prezenţei care nu poate să nu ne fie simpatică, dar păstrează şi ceva neliniştitor, fantasmatic: e el, tatăl, şi nu e! Sau – ţinînd cont de statutul său auctorial: Tatăl, cu majusculă…

Să nu exagerez, însă!: Aurora şi Iosif Király sînt amîndoi artişti excepţionali (şi profesori la Departamentul Foto-video al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti), iar compoziţia rezultată trebuie să fi fost gîndită împreună. După cum se cuvine să nu minimalizăm nici contribuţia lui Anton la jocul de-a urarea de Nou An de care se vor fi bucurat din plin toţi trei, contribuind cu idei, cu obiecte, cu hohote de rîs (nu neapărat egale, după cum se vede pe feţele trio-ului: Aurora şi Anton zîmbesc amuzaţi, în timp ce proverbialul taciturn Iosif, parcă purtător – adesea – de mască impasibilă, aşa e şi pe micul ecran al telefonului!).

Ce-a ieşit din atare joc de familie e o splendidă fotografie-urare de o veselie molipsitoare; şi o compoziţie ameţitor de sofisticată, straturi-straturi de imagini în imagini în imagini, aproape ca-ntre-oglinzi paralele, cu una reală în mijloc, înconjurată de miniportrete digitalo-foto-telefonice integrate unor colaje corporale, în multiple reflectări glumeţ-serioase, poate chiar – cum spuneam – şi puţintel neliniştitoare: unde-şi mai găseşte locul realitatea cea adevărată, viaţa noastră cea de toate zilele, între reprezentările ei atît de rapid proliferante?…

La anu’ şi la mulţi ani!