Azi, ora 19, la Galeria GOLDART, Intr. I. L. Caragiale nr. 1, are loc vernisajul expoziției interzise: “Multumesc maitre Bosch” a Marilenei Murariu
Gabriel Oprea ținând-o în poală pe Elena Ceaușescu. Dragnea, Cocoș, Videanu și Oprescu în costume populare, alături de “Strigătul” lui Munch. citeste interviul complet realizat de Bianca Fesechi/ Pressone.ro
foto Lucian Muntean
Luminița Ghilduș, președinte GOLDART
PARADA
„Fiecare operă de artă este un delict necomis” – Theodor Adorno, Minima Moralia.
De ce un citat din Adorno, o „epigramă” așa cum a fost denumită aserțiunea? Și de ce tocmai despre operele de artă ca delict virtual?
Pentru că Marilena Murariu se revendică din categoria celor care comit delicte de natură artistică prin simplul fapt că ignoră, încalcă sau demontează un set de presupuse tabù-uri. Toate menite să blocheze și să condamne libertatea de a gândi alt fel, de a pune întrebări incomode și de a recurge la opinia personală, nu la clișee stereotipe. Orice tabù condiționează percepția, o canalizează univoc și mutilează comportamentul în numele unor norme. Cutume, precepte morale, criterii de bun-gust etc., osificate dar comode asemeni unui halat de casă uzat. În apărarea acestui cod imuabil și steril se recurge la cenzură, la punerea sub oprobriu public bine manipulat și chiar la distrugerea blasfemiei în cauză. Paranteză – Flaubert a fost trimis în judecată pentru romanul „Madame Bovary”, despre Manet un critic de artă oripilat scria „El nu are nimic sfânt”, iar în 1912 (!) un studiu de nud semnat de Egon Schiele este ars în sala de judecată. Un inventar al acuzelor aduse în epoca modernă artiștilor incomozi ar forma o aberantă mărturie despre fanatism și intoleranță și ne-ar transmite informații neplacute despre spiritul uman. Ar mai trebui spus că aceste delicte necomise există doar în imaginația artistului ca răspuns la provocările lumii exterioare, în speranța iluzorie că pot determina reacția societății. Existența lor este pur virtuală ca un semn de întrebare, ca o punere în lumină a ceea ce de fapt știm cu toții, nu incită la delict concret și vexează doar spiritele filistine.
Am recurs la acest lung preambul pentru că lucrările expuse astăzi de Marilena Murariu pot fi, și chiar sunt, considerate delicte necomise și care, fără îndoială, nu vor fi comise niciodată. Dacă există delicte ele trebuie căutate de partea cealaltă a pânzei, nu în imaginația artistei. Singura ei culpă, se pare impardonabilă și provocatoare de anxietăți, este aceea de a observa – ca noi toți, dealtfel – și de a conota fenomene aparent disparate existente în viața politică. Analizând „epigrama” lui Adorno, Anthony Julius, bine informat în domeniul artei moderne, face o constatare care îl ajută în decriptarea textului. El observă că formularea în chestiune are doar opt cuvinte și că tot opt ar fi și interpretările ce i se pot da. Una din ele – și asta ne interesează – privește natura apolitică a gestului prin care arta încalcă chiar tabù-ul temei politice. S-ar părea că ne aflăm în fața unui oximoron sau a unui paradox. Dar tot Adorno vine și limpezește situația: „Nu vă așteptați ca artiștii să fie baricade umane. Nu vă așteptați ca arta să furnizeze critica aptă să urgenteze revoluția”. Și continuă: „Delictul va trebui comis de public”. De ce imageria Marilenei Murariu este apolitică? Pentru că parada de portrete din prima linie a vieții publice ne propune realitatea unui magnetism complice în virtutea căruia toți sunt prinși într-o pânza inestricabilă, ignorând apartențele afișate. Vițelul de aur a înghițit toate ideologiile, le-a rumegat tihnit, iar din ceea ce a rezultat se revendică politici și programe. O sarabandă grotescă și nocivă, în care disprețul față de societate și față de orice tabù conduce la delicte comise. Deci, împricinații nici măcar nu sunt artiști. Marilena Murariu nu are și nu promovează opțiuni partizane, nu pledeză pentru un program sau altul, oricum false și moarte din start, ci doar constată și consemnează. Desigur cu unele îngroșări, neaparat ignorând clișeele și falsa pudoare ipocrită, dar cu un empiric instinct al decriptării planului secund, imun și malefic. Intrebarea hilară „Eu cu cine votez?” și-a căpătat răspunsul: „Doamne, uite cu cine am votat!”.
Pentru expoziția de acum Marilena Murariu revine cu lucrările din cele două manifestări anterioare. Sunt toate, nu a vândut nici una. Asta spre deruta celor care o suspectau că atacă la vârf și demască în scopuri mercantile. Răul este în ochiul celui care privește. Vechilor lucrări se adaugă șapte piese inedite. Ele ne propun o perspectivă iconică ambiguă, folosind citatul ca sursă și argument pentru propria operă. Suntem în prezența unui delict comis, asumat ca atare și identificat. Gest pentru care Manet, preluând modelul Giorgione, Magritte, cu al său citat funerar după „Balconul” lui Manet, sau suprarealiștii, apelând frecvent la predecesori, au fost mustrați, blamați, puși în insectarul intoleranței și al subculturii. Precedentul citatului după „Tres de Mayo” a lui Goya ca suport pentru imaginea „execuției” contemporane la care suntem supuși economic și politic, așa cum o interpretează Marilena Murariu, este reluat și amplificat. Dacă Goya fusese un iconoclast dezlănțuit, Delacroix continuă seria delictelor necomise ca un rebel romantic. Celebra pânză –manifest „Revoluția conducând poporul” este citată acum. Simbolica Marianne avântată pe baricade, atenție, având sânii dezgoliți, îi are alături pe Delacroix însuși și pe Gavroche (Gavroș în varianta dîmbovițeană, purtând tricolorul cu gaură). Scena citată domină partea de sus a compoziției. În partea de jos, reziduuri hilare ale revoluției, protagoniștii actualului declin al ideei și al Europei, se amuză ca între prieteni relaxați și asociați. Simbolurile au căzut și ele în deriziune, s-au degradat: Marianne , imaginea Revoluției, a devenit Marine Le Pen. O dată intrată în cercul suspecților prin artă, Marilena Murariu își caută noi complici. Desigur iconoclastul Bosch, părintele tuturor delictelor necomise din arta modernă, încălcând tabù-uri de care nici Inchiziția nu era conștientă. Edvard Munch, cu al său „Strigăt” care a încetat de a mai fi pictură pentru a deveni arhetip, expresia spaimei cosmice, a disperării și a neputinței. Apoi, celebrul patolog social Toulouse-Lautrec și – suspectă alegere – Boris Grigoriev, care îi inspiră un careu de Mirofori, sau miruiți, care își caută mântuirea în credință. Credință în care nici unul din cei prezenți pe simeze nu crede, dar dă bine la populația bigotă, ca o garanție morală și etică infailibilă. Deși pe primul loc în încrederea populației se află pompierii. Desigur, mecanismul coteriei transpartinice, cu mici încăierări conjuncturale care țin de tabla împărțirii, este mult mai încâlcit. Dar etalarea personajelor într-un spectacol voios și ușor bahic ne pune în gardă și ne invită la gândire. Eliberați de apetențe partizane, în general generate doar de simpatii sau antipatii, ne întrebăm cărei specii îi aparține pătura politică (nici într-un caz clasă, căci asta este o chestiune mai complicată).
Răspunsul trebuie căutat chiar printre noi, nefiind vorba despre personaje importate sau teleportate. Izolați și investiți cu toate defectele setei de putere și bani, așa cum se prezintă în portretistica agresivă a pictoriței, par să aibă o altă identitate. Privați de însemnele deșertăciunii, devin anonimi amorfi într-o societate amorfă. Genealogia acestui panopticum trebuie cautată în portretele de grup, care excelează în Olanda secolului al XVII-lea. Protagoniștii erau membrii unei bresle sau a unei confrerii, aveau un statut social onorabil pe care îl afișează dar îl și respectă. Confreriile convocate de Marilena Murariu preferă un alt statut, onorabilitatea fiind o chestiune derizorie și contraproductivă. Pictural întreaga etalare de portrete se realizează printr-o modalitate accesibilă, atât compozițional cât și cromatic. Anvelopa care învăluie personajele are un colorit ambiguu, adeseori vesperal sau tenebros, pentru a provoca privitorului o stare de disconfort. Definirea tranșantă a fizionomiilor reprezintă un contrapunct pictural, proiectând în prim-plan identități și caractere. Sentimentul dominant este acela de spectacol cu măști și costume, un carnaval grotesc și amenințător, presărat cu zâmbete malefice. Izomorfia evidentă, care exclude gradația perspectivală, subliniind realitatea faptului că toți protagoniștii își asumă aceeași apartenență și sunt complici la delictele comise. Iar vulnerabila treaptă ierahică pe care se află este accidentală, temporară, pe măsura rolului atribuit de regizorul ce se dorește anonim.
Tentat să aleg un centru optic și simbolic aș opta pentru autoportretul sarcastic – citat după un afiș dramatic din timpul celui de al II-lea război mondial -, ținând strâns un drapel roșu – alt tabù încălcat -, înnobilat de portretele iubiților și stimaților conducători. Firește, sloganul nu poate fi decât „Sub steagul marilor victorii”. Dacă nu ar fi ironic, ar fi trist. Și poate chiar este, prin faptul că ironia sau disperarea de pe simeze se regăsesc prea frecvent în cele mai aberante și fanteziste variante. Realitate ce ține de cultură, nivel de conștiință politică, dorința de a gândi în afara clișeelor și a internetului pentru a percepe sensul exact al demersului artistic. Apolitic, însă uman și social.
Dar acestea rămân un deziderat utopic, artista putându-se consola cu butada lui Sacha Guitry: „Am pretenția să nu fiu pe placul tuturor”.
Virgil MOCANU, București 30 octombrie 2015
Recent Comments