Încă de acum doi ani am avut ocazia să-i însoțesc pe cei doi artiști fotografi: Pascal Gravot Haeberli și Franz Galo în atelierele câtorva artiști din București. Mi s-a părut de la bun început că abordarea lor era una inedită. Chiar și simplu fapt să le ceri gazdelor să sară în sus în timp ce-i pozezi, părea un lucru cam îndrăzneț, când erai în vizită la niște oameni serioși, precum Victoria și Marian Zidaru, Ioan Medruț sau Mircea Roman.
Proiectul lor este acum la final, cu o expoziție exemplară și un catalog pe măsura.
Pascal Gravot Haeberli și Franz Galo în atelierul artiștilor Victoria și Marian Zidaru, foto Lucian Muntean
Pascal Gravot Haeberli și Franz Galo în atelierul sculptorului Ioan Medruț, foto Lucian Muntean
ÉLÉVATION
Oppening Thursday October 1rst at ARCUB, 2015 – 6pm
Hanul Gabroveni, 84-90 Lipscani, Bucharest
The ÉLÉVATION project is a unique and sensitive depiction of twenty-two Romanian artists realized by two photographers who explored Bucharest’s artistic scene.
For the two photographers, Pascal Gravot Haeberli (French-Swiss) and Franz Galo (French),“Bucharest Art” does not exist on its own. There are only twenty-two artists selected randomly,whom destiny incidentally brought together for a while, during a gentle exploration of the city. It is for this reason that we should appreciate ÉLÉVATION project, which is different from other initiatives that share the same theme, because the authors aimed, from the very beginning, not to judge artists’ value or influence, but to offer a glimpse into their evolution within a common workplace – Bucharest.
Adrian Buga, art critic
Adrian Buga despre ELEVATION
Valoarea unei ședințe de fotografiat, prin care se urmărește descoperirea atelierului unui artist din București, se construiește nu numai pe opera artistului, ci și pe creatorul luat ca întreg autonom, indivizibil și unic, într-o strânsă legătură cu locul în care creează. În atelierul fiecărui artist, cei doi fotografi, Pascal Gravot Haeberli (francez-elvețian) și Franz Galo (francez), inițiatorii proiectului, caută să descopere, printr-o analiză vizuală proprie, legături cât mai clare și cât mai directe între noi, privitorii, și „obiectul“ privit.
Reușita celor doi, prin acest album realizat, este radical diferită și foarte sinceră față de toate încercările de până acum. În cazul lor, artiștii nu sunt surprinși de fotografi cu atelierul curat, gata lustruit pentru fotografiat, cu ei în posturi serioase, dornici de mumifiere, ca în portretele vechi de cabinet, încercând să devină „mumii sonore“, cum zicea Lucian Blaga.
Pentru Pascal Gravot Haeberli și Franz Galo „arta bucureșteană“ nu are existență proprie, există doar douăzeci și doi de artiști aleși aleatoriu, pe care, întâmplător, destinul i-a surprins împreună, pe un segment de timp, în orașul bătut pas cu pas. Tocmai de aceea trebuie să apreciem gestul celor doi, diferit de cele care au aceeași temă, căci autorii își propun, încă de la bun început, nu să dea verdicte asupra talentului și importanței unui artist anume, ci să îi dea privitorului acces la o perspectivă în care artiștii au putut să evolueze în cadrul unui oraș comun – Bucureștiul.
Pascal Gravot Haeberli și Franz Galo nu numai că observă diferit artistul fotografiat, dar îl trăiesc, îi simt omenescul, îl găsesc și ni-l arată în cea mai dezbrăcată ipostază a lui – săritura spre cer cu ochii închiși. Cei doi ne arată atât de simplu, parcă spunându-ne: iată, e chiar în fața voastră, e chiar artistul, așa cum este el tot timpul, reușind să dizolve în noi câte un locșor foarte bine ascuns al acestei taine pe pământ – micul creator.
În felul acesta, fără să vrem, suntem un moment el, și ne vine să-i strigăm cât putem de tare evidența. Cei doi ne spun ce simt, ce gândesc, atât prin momentul captat, cât și prin ideea saltului. Cu ochii lor închiși, artiștii nu-și mai pierd strălucirea și nu își coboară urcarea, doar ne mărturisesc, tăcut, încremenirea lor și ne ajută să îi deschidem pe ai noștri.
Chipurile celor surprinși ne apar așa cum le-au trăit cei doi fotografi, cum le-au surprins în ei, poate mai adevărate decât sunt în realitate, pentru că nu-și mai pot ascunde natura, nu-și mai pot atenua expresia, dimpotrivă. Ele rămân astfel mărturie în timp, captate în fotografie, ca reflectări în oglinda unei stări de spirit a nenumăratelor fețe ale eului creator, care, chiar dacă nu se vrea rostit, fără voie se vrea căutat.
Curiozitatea ochiului nostru este satisfăcută și de materia în mișcare, dar și de cea imobilă. Însă această materie inertă, în aparență, ne creează ideea de viață, de mișcare. Statuile-artiști exprimă estetic o formă în mișcare, surprinsă într-un anumit moment al traiectoriei. Ei se împrumută vizual tuturor, dar saltul este dăruit doar lor, devine un salt în ei.
Într-un anume sens, un fotograf bun își ucide modelul. Căci sufletul celui fotografiat nu se mai simte bine în vechiul trup, el se dorește în corpul cel nou făcut de fotograf. Cei doi au plăsmuit, prin ideea avută, stări suspendate pentru fiecare artist prezentificat, transformându-i în statui în cer. Tocmai datorită trăiniciei lor, putem considera statuile suspendate, portretele în aer, ca fiind pe calea spre absolut.
Cele douăzeci și două de statui sunt cuprinse în spațiul absolut.
Artiștii sunt statuile în cer. Tot timpul ei văd ceea ce e sus, analizează, iar prin salt, rin creștere, ei nu neagă niciodată pământul roditor. Este suficient ca artistul să ne sădească acest sentiment al „cuprinderii“, iar dacă înmugurește în noi, asta înseamnă că au caracter veșnic, fiind deci o mică ridicare spre divinitate.
În acea mică ridicare, în care vedem ruptura dintre podeaua atelierului și picioarele desprinse de sol, în acel interstițiu, găsim popasul și puțină liniște să ne adunăm gândurile. Aici apare o ciudată mezalianță între tristețe și bucuria înțelegerii: cei douăzeci și doi de artiști aproape se răstignesc în săritură, iar spiritul lor crucificat pare oprit într-un stop-cadru.
Desigur, niciun lucru sau fenomen concret nu se identifică în totalitate cu ideea în sine, însă calea spre înțelegerea ideii este atât saltul, cât și participarea, iar participarea înseamnă ceva ce tinde, prin definiție, spre indentificare.
O ipostază înaltă a viziunii și a identificării este vederea în absența văzului; când Teofan Grecul prezenta personajele sale fără pupilă, el ne împărtășea povețe despre vederea interioară, despre cea pur spirituală dată iluminaților, starea la care făcea referire și Mihai Eminescu în versul „ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă“.
Trebuie să ne identificăm, trebuie să închidem ochii și să levităm și noi, aici unde totul e diferit: în fiecare fotografie, în fiecare artist, în fiecare ridicare, în fiecare joc al mâinilor, iar prin imersia în interior, colaborarea dintre staticul atelierului și dansul eului, toate ne duc spre Ei, spre toți cei douăzeci și doi.
Aici, în noi, viața lor interioară triumfă, în sfârșit, în poza noastră.
Ascultă aici interviul de la RFI
Recent Comments