Mihaela Vodă, născută în Câmpina și chiriașă a Bucureștiului din 2004, când a început Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, este în prezent coordonator PR și marketing la editura Litera. Este interesată de călătorii, expediții pe munte, ture cu bicicleta, explorarea sacrului, scris, arte vizuale.
În perioada 1-19 iulie 2015 Mihaela a făcut o călătorie în Tibet.
Călătorie inițiatică în Tibetul indian
(prima parte)
Text și fotografii Mihaela Vodă
Prima dimineață a lui iulie a fost dimineața în care am plecat în Tibet. Am luat rucsacul, bagajul albastru de 19 kile și 783-ul spre aeroport. În avion am desenat o formă neregulată și, în jurul ei, forme concentrice, până s-au transformat în cerc, dându-mi seama că, până la urmă, toate se transformă în cerc, în liniște. Aveam un sentiment extraordinar de bun – parcă toate erau așezate la locul lor în mine și eu toată așezată în spațiul mare.
În aeroportul din New Delhi au început să apară turbanele. De forme și culori diverse. Ochi negri magnetici. Oameni desculți, mulți stând pe jos, în poziție de meditație. Zăpușeală, pielea nu respira. Am văzut spate negricios și cărnos de femei purtând sari și ale veșminte colorate. Bindi, bijuterii fermecate pentru urechi, nas, degetele de la picioare și gleznă. Ah, aroma oamenilor! (Nimic peiorativ, aroma care plutește este exotică și plăcută, probabil că betel). Ajunsesem într-o altă lume.
Din New Delhi am luat un zbor local spre Leh, oraș aflat în nordul Indiei, în regiunea tibetană Ladakh (tărâmul trecătorilor la înălțime). Lucrătorii din aeroport își scriau informații în palmă, parcă îți priveai bagajele cu teamă că e posibil să le vezi ultima oară… lucrurile încep să se schimbe, o altă lume cu totul. Foarte multe turbane portocalii și priviri care dau fiori de teamă (cel puțin mie). Sunt sikhi (ceva între hinduși și musulmani). Zborul a fost incredibil, peste crestele albe ale nesfârșitului Himalaya.
Au început să apară creste gri, fără zăpadă, fără vegetație. Au început să apară, rar, și câteva pâlcuri de verde și clădiri, printre aceste creste. Am coborât abrupt spre unul dintre ele. Era Leh, am ajuns. Ne-a luat vreo douăzeci și patru de ore. Nu îmi venea să cred că sunt acolo, în acel decor, printre acei munți, sus, sus și atât de departe de casă. Simțeam că e bine și că extraordinarul va începe să se întâmple. De fapt deja se întâmpla.
La 3500 de metri, corpul are nevoie de aclimatizare. Mișcări încete, odihnă, ceaiuri dulci, usturoi și pastile speciale pentru altitudine din farmaciile lor. Mintea plutește. E mai puțin alertă și îți dai seama că-i plăcut să fie așa. Gândurile nu se mai înghesuie și atunci începi doar să fii. Te bucuri de noile senzații, mirosuri, gusturi, texturi, priveliști, sunete. Munte pretutindeni, de jur împrejur. Totuși, două nopți mi-a bubuit capul de durere și a trecut cu aspirine.
Începem să explorăm. Prima noutate: Shanti Stupa. Sute de scări de urcat până la mănăstirea (traducere relativă – stupa este o clădire religioasă budistă, sub formă de movilă, de obicei albă, unde se păstrează relicve ale lui Buddha, maeștilor sau călugărilor) pe care aveam să o vedem zilnic și să devină ”ah, uite stupa noastră, am ajuns acasă”. Iar ”acasă” era un sentiment, nu doar un cuvânt.
Au urmat multe mănăstiri, cocoțate prin munți, fiecare cu magia ei. Una dintre ele, Hemis, unde se spune că a fost și Iisus. Alta, Rizong, unde am avut parte de o întâlnire și o puja (slujbă) speciale. Lamayuru, pe stânci cu aspect selenar. Alte mănăstiri vizitate, deosebite: Matho, Gompa Soma, Alchi.
Prima senzație care te cuprinde când ajungi la o mănăstire e cea de liniște. Poți să meditezi like no one is watching (iar asta e o senzație foarte plăcută, o altfel de siguranță… să poți închide ochii și să te lași, cu toate că ești printre oameni). Când nu meditezi poți să observi chipurile atât de diferite ale oamenilor care intră și care își exprimă în forme variate, fiecare după calea spirituală pe care o urmează, credința sau mulțumirea sau altele care mai sunt de exprimat în fața unor statui mari aurii, împodobite, cu detalii neobișnuite pentru cei nefamiliarizați (urechi lungi, al treilea ochi deschis, diferite poziții ale degetelor mâinii (mudre), măști înfiorătoare, comuniune fizică, multe capete sau multe mâini), foarte încărcate energetic.
Excelente atat fotografiile, cat si textul. Chiar am reusit sa patrund cumva in atmosfera de acolo, un teritoriu pe care mai mult ca sigur ca nu-l voi atinge niciodata. Poate ca fiecare fotografie ar fi putut fi macar un pic explicata. Oricum un fotoreportaj superb.