Locatie: Galeriile de Artă, Focșani
Data: 2 aprilie 2015 – ora 15.00
Curatori: Alexandra Titu si Liviu Nedelcu
Prezinta: Alexandra Titu și Constantin Prut
Expun:
Alexandru Arghira, Alexandru Chira, Ilie Boca, Marius Burhan, Florin Ciubotaru, Drie Dup, Suzana Fântânariu, Dorel Găină, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Florin Ianaș, Petru Lucaci, Bogdan Mateiaș, Liviu Nedelcu, Horia Paștină, Alina Rizea Gherasim, Aurel Vlad
Acasă
Dacă alte expoziţii dedicate peisajului ca gen predilect al reprezentării spaţialităţii manifestate în ipostaza de context/conţinător al ansamblurilor de obiecte, evenimente şi situaţii sau de epifenomen al prezenţei obiectelor/evenimentelor, au pus în prim plan modalităţile de reprezentare şi expresie, problematicile de limbaj, raporturile dintre oferta mimesisului ca expresie a concreteţii şi libertatea părăsirii memoriei concretului pentru tipologiile abstractizării, actuala selecţie aparţine unui proiect interesat în primul rând de nivelul semantic al imaginii. În timp ce parcursul spaţial privilegiază categorii ca pitorescul, funcţionând ca provocare senzorială şi emoţional descriptivă, tema iconicizării noţiunii de „acasă” vizează mai curând investitura afectivă şi anamnezică a imaginii, a realităţii apelate de imagine, şi complexul simbolic al acestui centru al experienţei personale, cu extensiile dependenţelor culturale şi existenţiale care o condiţionează.
Complementară expoziţiei precedente cu genericul „Călătoria”, expoziţia „Acasă” se referă la o axă a lumii, la un punct central al fiinţării, din care pornesc toate călătoriile, toate aventurile şi unde se întorc toate drumurile dispersive, nucleu centripet ce recheamă pe toţi călătorii, aventurierii, exilaţii şi nomazii antrenaţi de seducţiile centrifugale. Înainte de a fi o realitate, „acasă” este o nostalgie. Opusă predicaţiei prospecţiunii, forţa centripetă a acestei nostalgii ţine de amintire, o amintireă a unui topos originar părăsit dintr-o cauză sau pentru un scop precise, sau doar o neanalizată amintire difuză, preculturală, arhetipală. Paradisul, Ithaca, pădurea vrăjită, copacul în care se reîntoarce eroul legendar venit să elibereze lumina, vatra, căminul, spaţiul şi starea copilăriei, tot acel complex de realităţi concrete şi imaginare, îndatorate dincolo de patrimoniul personal de un imaginar colectiv dependent cultural, autohtonizant, localizant, circumscriu teritoriul psihic şi concret, geografic şi istoric al acestui sentiment infinit nuanţat. Iar dincolo de acest nivel mitic, experienţa imediată, a unui acasă cotidian, în act, confortabil şi liniştitor prin banalitatea lui sau tracasant printr-o insignifianţă istovitoare, oferă artistului contemporan circumstanţa unei autolocalizări, afective, şi, în aceeaşi măsură, în contextul limbajului artistic.
Dimensiunea mitică o propun lucrările lui Aurel Vlad şi Darie Dup, doi sculptori de referinţă ai artei româneşti aparţinând generaţiei ’80, cumoscuţi pentru adâncimea dimensiunii conotative a creaţiei lor. Fascinat de mitologia Genezei, Aurel Vlad condensează tema complexă a Paradisului ca spaţiu destinat locuirii umane, şi problematica solitudinii suspendate de investitura cuplului, într-un grup statuar a cărui orizontală înscrisă în cercul protector emblemă a perfecţiunii instaurează un model existenţial. Realismul său expresiv susţine fără ostentaţie investitura metaforică. Sursele culturale ale lui Darie Dup coboară într-o mitologie a dendrologicului, supravieţuind din tradiţiile arhaice. Un angajament conceptualist reorientează expresionismul care îi este specific. Trunchiul precar de copac contrage prestanţa pădurii şi dramaticele ei avataruri.
O dimensiune metaforică tipologic legată de preocupările neobizantinismului deceniului nouă conferă monumentalei aluzii de arhitectură sacră expusă de Alexandru Călinescu Arghira complexitatea referenţială a unei duble apelări culturale, identificarea spaţiului de apartenenţă cu biserica indicând arealul creştin, iar tipul de formalizare înscriindu-se în acea tensiune spre abstractizarea simbolică dominant în epocăt. Un spaţiu straniu în raport cu tema investeşte Florin Ciubotaru cu calitatea de originaritate securizantă şi familiară. Suspendat într-o reţea de fibre, un grup de gogoşi de viermi de mătase, matrice fragilă şi luxoasă, aşteaptă sorocul tragic al maturizării fluturelui, proces întrerupt înaintea emergenţei lui din preţioasa crisalidă. Compoziţia tipică pemtru jocurile spaţiale ale pictorului preocupat de transparenţe dezvoltă o armonie de calităţi de albastru ce sugerează o tridimensionalitate deja desenată de textura de fibre.
Acoperind mai multe areale conotative, prezenţa sau amintirea localizantă a satului rămâne pentru mulţi artişti ai spaţiului esteuropean şi balcanic sursa originară, reper cultural, sau realitate în act. Ion Ianăş reduce acest topos axial al culturii autohtone în imaginea vetrei cu aspectul său arhaic, suprapunere de centru domestic şi putere magică. Intensitatea albului în care formele se desenează pregnant accentuează regimul privilegiat al acestui concret decantat de timp. Această concentrare a predispoziţiei spre miracol o invocă creaţia lui Alexandru Chira în ansamblul ei, centrată de prezenţa satului natal, Tăuşeni, spaţiu în care funcţionează „instalaţiile de chemat ploaia”, de developat curcubeul, de activat memoria, alături de inventarul domestic (casa, câinele, tractorul, uneltele agricole) cărora li se adaugă, suprapun şi substituie instrumentele alchimistului şi simbolurile unui esoterism de tentă masonică. O grafie denotativă epurată de încărcătură emoţională desfăşoară fără a le concura aceste repertorii mai curând simbolice decât mnezice.
Pentru Ilie Boca şi Suzana Fântânariu investitura termenului acasă este aceea a unei originarităţi genetice. Suzana Fântânariu recheamă din amintire imaginea mamei, aproape un autoportret şlefuit prin intensitatea prezenţei-absenţă, în cadrul subliniat printr-o grafie insistentă, prin linii negre, accentuând pragul dintre realitate şi tristeţea reveriei. Ilie Boca rememorează într-o dominantă cromatică rece portretul tatălui său, afrontat în imagine cu portretul unui cal, desprinse din contextul rural, al unor cicluri de compoziţii complexe în care satul este prezent ca realitate vie, ca reper mitic şi ca imagerie fantastică.
Suprapunerea dintre prezenţa chiar ca amintire a părinţilor şi sat este o temă recurentă. Lucrarea lui Liviu Nedelcu, realizată într-un stil realist liric, surprinde tihna, timpul lent al satului, într-un portret-scenă de gen al părinţilor, pe fundalul casei şi al unui colţ de livadă, o imagine emblematică pentru sentinţa blagiană care localizează veşnicia la sat. Uneori definirrea precisă a satului lasă loc doar evocării unui grup de case înconjurate de natură, de flori a căror culori animă griurile picturale, ca în imaginea aproape impresionistă aleasă de Horia Paştină din seriile sale de peisaje. Contextul natural, actualizat prin prezenţa dominantă a unei coroane de copac, într-o gamă de verde intens armonizată cu tonurile de violeturi şi rozuri luminoase dă imaginii de conac din lucrarea Alinei Rizea sentimentul unei intimităţi cu peisajul, el însuşi un acasă.
Pentru Mălina C. Ionescu tema se înscrie la două nivele în preocupările anunţate şi susţinute chiar de la debut – nivelul explorărilor compoziţionale, centrate de relaţionarea unor spaţii calitativ diferite mediată de o deschidere, o transparenţă, sau al definirii spaţiale prin regimul luministic, şi nivelul semantic al circumscrierii contextului intim, identificat prin detalii minuţios realiste.
Compus printr-un joc de suprafeţe decorative, susţinute de personaje obiectizate, ambientul proiectat de Petru Lucaci instaurează o ambiguitate a investiturii. Dar explorarea unor soluţii compoziţionale, experienţa de atelier se poate suprapune conceptului de „acasă”. Interiorul locuinţei este şi pentru Marius Burhan pretextul unor exerciţii picturale, într-o etapă de schimbări la nivelul stilistic. Formele de obiecte şi personaje îşi pierd rigoarea devenind fluide, dispersate sau aglomerate într-un spaţiu la rândul său vag definit de aluzii la repere arhitecturale familiare. Starea este cea a unei reverii doar regimul cromatic rămânând stenic.
Într-o cu totul altă cheie citeşte Ruxandra Grigorescu intimitatea domestică. Colajele sale de reclame pentru produse alimentare şi de curăţenie aglutinate în stil pop’art construiesc un univers agresiv, iar textele ce le însoţesc clamează frustrarea artistului prins în capcana cotidianului şi nostalgia acută a atelierului. Dorel Găină dizolvă cu dezinvoltură graniţa dintre spaţiul domestic şi atelier, teritoriu neutru în care convieţuiesc obiecte precare, un inventar care aminteşte de precaritatea muzeificată de Kurt Switters.
Tematica localizantă nu funcţionează doar mitizant, nu neapărat legitimator sau ca o nostalgie culturală. Bogdan Mateiaş priveşte cu ironie complezentă dependenţa de simbolurile naţionale. Într-unul dintre portretele sale de grup cu personaje pitoreşti de un realism incisiv, figurile din fundal sunt colorate în roşu galben şi albastru, ca o suplimentare semantică care, în contextul întregului, îşi relevă caracterul moderat critic. Problema apartenenţei la un context social localizat teritorial şi politic, definit istoric şi marcat de conştiinţa unui trecut real sau ficţional încă presant, o pune dramatic Ion Grigorescu, semnalând obsesivul sindrom al unei culpabilităţi colective trecute care odată instaurată ca mit şi alibi retrospectiv nu lasă loc normalităţii experienţei prezente. Localizată în acest mediu ostil, viaţa de familie cu acţiunile ei tihnit banale, îşi pierde sentimentul permanenţei.
Alexandra Titu
Recent Comments