CÂND SE VOR SĂTURA
ROMÂNII
DE PROPAGANDĂ?
Eseuri incorecte politic
Editura Eikon, 2015
CUPRINS
Propaganda noastră cea de toate zilele de Adrian Cioroianu
Propaganda – o controversă fără de sfârșit
Unde începe și unde se termină propaganda?
Poate exista propagandă fără cenzură? Sau invers?
A fost Germania învinsă vreodată prin propagandă?
Cum i-a vrăjit Hitler pe germani? Dar Ceaușescu pe occidentali?
Cât de vulnerabili sunt americanii la propagandă
Cum se poate dărâma un dictator?
Care sunt neputințele unui dictator?
Ce facem cu nostalgia dictaturilor și ofensiva populistă?
Cât de riscant este adevărul în timp de război?
Misterul PSYOPS? Nici poveste!
Cum se câștigă un război mediatic?
Unde poate duce propaganda pe Internet?
Cât de eficace este propaganda politică
prin filme, haine și băutură?
De ce mai avem nevoie de mituri și legende?
Până unde se va ajunge cu corectitudinea politică
și dictatura minorităților?
Cum de a rezistat NATO atâta timp? Dar ONU?
Cât de eficace este terorismul?
Când se vor sătura românii de propagandă?
Propaganda încotro?
Câteva fragmente
Ce este propaganda?
”Propaganda este un substantiv comun. Foarte comun. Atât de comun, încât toată lumea îl folosește, dar puțini știu ce înseamnă. Ce înseamnă, de fapt, propaganda? Unde începe și unde se termină aria de acoperire a acestui concept, cu un plural incomod – propagande? Cum o putem recunoaște atunci când ea se află în plină acțiune? Ne putem oare feri de ea? În fond, ce rost are propaganda? Cât costă și ce produce propaganda? Să recunoaștem: nu știm, cu adevărat, prea multe despre propagandă, deși o folosim sau o invocăm foarte des.
Nici una dintre întrebările-titlu din cuprins nu și-a găsit până în prezent un răspuns pe deplin dovedit și clarificat. Cu atât mai puțin chestiunea propagandei la români, aleasă drept titlu al acestui volum. Pentru fiecare situație în parte, faptele și datele disponibile sunt interpretabile și pot duce spre rezultate diferite. Istorici de mare anvergură ai propagandei nu au îndrăznit să formuleze verdicte limpezi și categorice privind eficacitatea sau moralitatea propagandei.
Nu mi-am propus să fac dezvăluiri, să dau verdicte, să conving, să blamez sau, dimpotrivă, să idolatrizez pe nimeni și nimic. Sunt doar gânduri legate de fapte și întâmplări care bântuie încă istoria recentă și mai țâșnesc din când în când în actualitate. Există două tipuri de personaje generice în această carte: câteva popoare cu mai mare impact istoric și câțiva dintre liderii acestora.
De ce „incorecte politic”? Pentru că am scris aceste eseuri referitoare la subiecte delicate și controversate ale istoriei recente și contemporane ignorând voit confortabila protecție asigurată de chingile „corectitudinii politice”. Pentru că opiniile și explicațiile mele adesea nu coincid cu pozițiile general acceptate și susținute din interes pecuniar sau dintr-o oarecare comoditate științifică. Chiar și titlul cărții conține o transparentă aluzie incorectă politic. Aceste pagini au fost scrise fără obișnuitele și uneori ipocritele pretenții de obiectivitate și neutralitate politică, și au la bază doar un maximum disponibil de bun simț și libertate de conștiință. Am descoperit astfel că, nu o dată, respectul pentru adevăr și dorința de a fi cinstit cu tine însuți te pot împinge spre „incorectitudine politică”.
Ceaușescu și occidentalii
”În contextul Războiului Rece, în primii ani după ce a preluat puterea, relativ tânărul dictator al României socialiste (47 de ani în 1965) a generat unele false impresii în Occident și speranțe deșarte printre o bună parte a concetățenilor săi. Ceaușescu a fost temporar considerat interesant politic pe tabla de șah Est – Vest a relațiilor internaționale de către cancelariile vest-europene și administrațiile americane începând din 1967-1968 și până spre sfârșitul anilor ’70, fiind tratat ca atare. După care, pierzând de orice utilitate politică sau propagandistică, „Geniul Carpaților”, intrat deja în derapaj intern, a fost izolat politic și demonizat pe plan internațional de către aceleași cancelarii. Cu alte cuvinte Ceaușescu nu a păcălit și nu a vrăjit pe nimeni, nici în lumea occidentală și nici în cea asiatică, dar a fost, pentru o vreme, un pion frecventabil și mai ales util din punctul de vedere al intereselor puterilor occidentale în confruntarea rece cu URSS-ul.
Principalul argument care a stat la baza acceptării lui Ceaușescu în marile capitale ale Lumii libere a fost ostentativa sa politică externă, de aparentă independență față de Moscova, asociată cu temporara liberalizare a vieții interne. Un dizident gălăgios, situat chiar în coasta Kremlinului, era o adevărată mană cerească pentru Occidentul aflat în plin Război rece, doar de propagandă cu „lagărul socialist”. Dotat cu o viclenie nativă și un imens orgoliu (alimentat probabil și de marile frustrări și umilințe suferite în copilărie și tinerețe), Ceaușescu a sesizat uriașele oportunități pe care le putea exploata în beneficiul consolidării puterii sale, însușindu-și deschiderea produsă de Gheorghiu-Dej atât în politica externă (Declarația din aprilie 1964, distanțarea de Moscova și apropierea de Occident și SUA), cât și în cea internă, prin relaxarea culturală și a represiunii politice (eliberarea deținuților politici decisă tot de Gheorghiu-Dej). În acest fel, Ceaușescu atingea mai multe obiective: câștiga simpatia românilor, atrăgea atenția Occidentului, își putea elimina rivalii, toate acestea fără a-și periclita prea tare relațiile cu Moscova proaspăt brejnevistă. Strategia a funcționat foarte bine mai mult de un deceniu. Faimoasele decizii ale lui Ceaușescu prin care acesta și-a inaugurat imaginea de dizident din blocul pro-sovietic au fost cele de a nu întrerupe relațiile diplomatice cu Israelul în urma Războiului de șase zile arabo-israelian din 1967 și de a stabili, tot în 1967, relații diplomatice cu Republica Federală Germania condusă de cancelarul Willy Brandt (cel care declanșase vestita sa Ostpolitik). Aceste gesturi ce au șocat lumea comunistă își pot găsi o explicație și în intenția aspirantului la Premiul Nobel pentru Pace de a vinde statelor în cauză, pe valută forte, cetățeni români, evrei, respectiv sași. (…) Se estimează că, începând din anii ’70 și până în 1989, Israelul le-a plătit lui Ceaușescu și acoliților săi circa 400 de milioane de dolari pentru 200 000 de evrei. Totul cu știrea și sprijinul serviciilor secrete americane. Vânzarea sașilor s-a petrecut în mod similar. Așadar, nici o păcăleală sau amăgire: americanii știau foarte bine încă din anii ’70 cu cine aveau de-a face în persoana lui “Geniului Carpaților” și l-au exploatat ca atare.”
Despre adevăr pe timp de război
”Prima victimă a rostirii adevărului în timp de război a fost un premier britanic din epoca victoriană: la începutul anului 1855, guvernul lordului Aberdeen a demisionat ca urmare a criticilor publicate în ziarul The Times, condus de editorul John Delane, sub semnătura corespondentului său, William Russell, aflat pe frontul Războiului din Crimeea. Russell scrisese despre proasta igienă și îngrijire medicală asigurate soldaților răniți sau bolnavi de holeră, precum și despre conducerea defectuoasă a trupelor britanice de către lordul Raglan, un veteran al războaielor napoleoniene. În legătură cu acest moment de glorie din zorii presei mondiale, trebuie adăugată și observația (neplăcută, inconfortabilă desigur, dar necesară, pentru că tot vorbim despre adevăr) că nu prea există în presa românească pe timp de război (fie acesta de independență, balcanic, războaiele mondiale) nici un caz similar, în care vreun celebru corespondent de război (precum Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea etc..) sau editor român (Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu etc..) să fi avut curajul și responsabilitatea de a scrie și publica ceva despre starea deplorabilă (hrană, echipament, igienă, asistență medicală, armament corespunzător) a soldatului român trimis pe front. Cu toate acestea, soldatul român a fost ucis de holeră în Bulgaria lui 1913, de tifos în Moldova lui 1917, de foamete și frig în Rusia sovietică a anilor 1942-1943, dar niciun falnic ministru sau prim ministru dâmbovițean nu și-a dat, în consecință, demisia de onoare. Doar gazetarul Mihai Eminescu a consemnat în ”Timpul” că, la defilarea din 1878 în cinstea victoriei în Războiul de independență, eroicii dorobanți de la Plevna erau mai prost echipați decât soldații otomani prizonieri pe care-i escortau. Mai apoi, Constantin Argetoianu, maior pe frontul din Moldova anului 1917, a consemnat în memoriile sale mizeria, tifosul, proasta înzestrare, echipare și hrană a soldatului român ce urma să se acopere de glorie la Mărăști, Mărășești și Oituz. Și… cam atât. De cele mai multe ori, presa românească, corespondenții de război de până în 1991-1997 s-au îmbătat de bunăvoie cu aburii unui patriotism entuziast, comod, sublim ca formă, dar lipsit de orice fond. (…)
Nu degeaba a spus senatorul american Hiram Johnson în 1917: „Adevărul este prima victimă a unui război”. Dacă opinia publică din Franța și Marea Britanie ar fi aflat că între 14 și 25 august 1914 germanii lichidaseră 300 000 de soldați francezi, adică un sfert din totalul combatanților, probabil că La Grande Guerre s-ar fi terminat mult mai repede și cu un scor mult redus al morților și suferințelor. (…)
Probabil că ar fi avut loc câteva revoluții sau răscoale în plus, mai mult ca sigur că războiul s-ar fi terminat mai repede. Este posibil ca unele state europene să fi cunoscut frământări și regimuri politice diferite de cele pe care le-au avut. În fine, n-ar fi fost exclus ca bolșevismul, fascismul și nazismul să fi avut o altă configurație și distribuție geografică. Totul doar din cauză că s-ar fi spus adevărul în timp de război.”
Despre războiul mediatic
”Un fost ofițer din infanteria marină britanică, veteran al Războiului din Falkland, devenit profesor prin anii ’90, pe numele lui, Alan Hopper, a identificat nu mai puțin de treisprezece caracteristici comune militarilor și jurnaliștilor priviți la modul ideal. Dintre acestea, cele mai evidente ar fi: profesionalismul, spiritul de inițiativă, responsabilitatea, dăruirea pentru meseria aleasă, capacitatea de a lua decizii sub presiunea timpului, auto-disciplina. Cu alte cuvinte, atunci când se întâlnesc într-un teatru de operații, fiecare cu treaba lui, militarii și jurnaliștii ar trebui să se înțeleagă mult mai bine decât se întâmplă în realitate. În fond, nu ar avea nimic de împărțit, în afară de perspectiva diferită asupra celor ce se petrec în acel loc. De aici izbucnește și un prim conflict specific războiului mediatic, între ceea ce spun militarii (îndeobște de bine și favorabil lor) și ceea ce transmit corespondenții de război (îndeobște de rău și supărător pentru militari). Disputele persistă și între ceea ce pretind ziariștii aflați în terenul confruntărilor armate a li se asigura și ceea ce, cu parcimonie, le oferă militarii în materie de transport, comunicații, liber acces în zonele fierbinți, protecție, cazare, masă.
Există și un alt front de luptă al războiului mediatic, la fel de crâncen, și anume cel fratricid. Acesta se poartă între membrii aceleiași bresle, jurnaliștii. În situația în care armata unei țări, care urmărește interese și viziuni politice controversate, este angajată într-un conflict armat, o parte a presei din acea țară va susține că războiul era inevitabil și că merge bine, iar cealaltă parte a presei, dimpotrivă, va afirma că războiul nu era deloc necesar și că este prost condus. Sintagma de război mediatic mai este aplicată, din considerente comerciale și pentru a desemna o gâlceavă (desigur, răfuiala în cauză poate degenera, la o adică, în război civil) între o grupare de ziare, televiziuni, radiouri care susțin o anumită tabără politică, împotriva suratelor lor care pledează la fel de vehement pentru tabăra rivală. Toată această gălăgie mediatică are drept scop a atrage, de o parte sau alta, masa cea mare și nehotărâtă a electoratului.
Acestea ar fi variantele naționale ale războiului mediatic, deoarece mai există și războiul mediatic internațional, în care rivalitățile sunt firești: mass-media din fiecare țară aflată în război apără, din considerente voluntar-patriotice (dar și mercantile), punctul de vedere național împotriva confraților de breaslă din tabăra opusă, atât pentru a întări moralul și voința combativă a propriilor cetățeni, cât și pentru a-i atrage pe neutri sau a le da dușmanilor o replică usturătoare.
Pentru reacțiile mediatice în situații de război trebuie amintite considerațiile profesorului britanic Philip M. Taylor privind delicata, dar decisiva distincție între „războiul real”, cel care se desfășoară în realitate (cu durerile, urletele, mirosurile, imaginile, ororile și mizeriile lui) și „războiul mediat”, cel care este transmis de mass-media către o audiență ce nu participă direct la eveniment și care are parte doar de un „război mediat” sau un „pseudo-război”, o iluzie a „războiului real”. Transmisiunile live de pe front, din linia întâi, de obicei nu reflectă decât „felii ale războiului”, așa cum caracteriza secretarul de stat al apărării, Donald Rumsfeld, relatările corespondenților de război din timpul desfășurării operațiunii Iraqi Freedom din 2003. Idealul ar fi un „război mediatizat” fără părtinire și cât mai complet, adică o reflectare corectă, exhaustivă și obiectivă în presă sau la televizor, pe înțelesul cetățenului obișnuit, a modului în care se desfășoară un război. ”
Propaganda prin haine, filme și wiskey
”Uitându-se cu nesaț la interminabilul sirop texan de televiziune Dallas, una dintre frământările existențiale ale telespectatorului ”Epocii de aur” era: „Cum o fi să trăiești tot timpul cu un pahar de whisky cu gheață în mână”? Din perspectiva acestui eseu, întrebarea care s-ar pune ar fi „Cum au putut fi atât de incompetenți cenzorii ceaușiști încât să autorizeze difuzarea acelui serial de propagandă pentru American way of life, imaginându-și că românii vor fi impresionați și vor reține doar ticăloșia umană generată de coruptul, rapacele și decadentul sistem capitalist?”. Cine dintre adulții ”Epocii de Aur” nu-și mai amintește de celebrele shop-uri din marile orașe sau de pe litoral din vremea lui Ceaușescu de unde se putea cumpăra doar cu pașaport și cu valuta forte interzisă românilor de rând? Acele shop-uri ascundeau tocmai produsele occidentale atât de râvnite de ei, încât ajunseseră ele însele monedă de schimb în trocul național al traficului de influență: bere germană la cutie, blugi originale, cafea naturală, țigări Kent și Dunhill, gumă de mestecat Wrigley Spearmint, ciocolată Toblerone și whisky Johnnie Walker.
Părăsind terenul oarecum anecdotic al detaliului de atmosferă, pentru durata Războiului Rece trebuie recunoscută forța penetrantă a acelui tip de propagandă occidentală, insidios desfășurată prin intermediul bunurilor de larg consum, fie acestea de ordin cultural (filme, cărți, reviste, benzi desenate, muzică etc..) sau, vorba lui Marx, material (vin, whisky, delicatese, haine, electrocasnice, autoturisme, gadget-uri). Acele produse dorite de toți nu numai că le făceau plăcere celor ce le puteau procura oricând, dar le alimenta și vanitatea, le peria orgoliul (mulții fiind parveniți ai regimului), deoarece posesia și consumul acestora dovedeau un statut social superior. Nu orice muritor de rând al așa numitului lagăr socialist își putea permite să fumeze Kent, să bea whisky și să poarte blue jeans Levi’s, nemaivorbind de a conduce o mașină sport occidentală, sau a avea în sufragerie un radio-casetofon stereo sau un televizor de aceeași proveniență. Marele pericol ideologic venea din consecințele recunoașterii implicite a superiorității sistemului capitalist față de cel comunist, care, iată, se dovedea că nu era în stare nici pe departe să producă bunuri de o asemenea calitate, accesibile și în cantități îndestulătoare.”
Cât de toxică este corectitudinea politică
”Nu cred că oamenii sunt toți la fel și că s-ar naște cu șanse egale în viață. Dimpotrivă, unii sunt blonzi, alții bruneți, unii sunt proști, alții au un IQ mai mare, unii au talent la pictură, alții la hoție, unii știu să iubească, alții să urască, unii se nasc într-o colibă de chirpici, alții într-un zgârie-nori și, în sfârșit, unii se nasc cu pașaport american, alții se nasc în pustiu. Nu cred că repartiția darurilor vieții se face după meritele fiecăruia și după dreptate. Unii oameni au parte de un destin fericit, norocos, alții dimpotrivă, iar acest lucru se întâmplă independent de bunătatea / răutatea, hărnicia / lenea sau bogăția / sărăcia lor. Mai cred că exprimarea directă, limpede, asumată și hotărâtă, fără eufemisme de circumstanță, fără ocolișuri sau metafore de eschivă este starea naturală a comunicării umane și nu cea înfofolită în tot felul de artificii sau măști stilistice. Accept aceste adevăruri omenești ca pe un dat al vieții și țin seama de ele ca atare. În mod ipocrit, cei ce practică așa numitul concept de „corectitudine politică” încearcă să le ignore. La fel cum o minoritate tinde să-și atribuie privilegii față de majoritate pentru simplul motiv că ar fi ab initio persecutată. Toate cu ajutorul unei insidioase și permanente propagande alimentate de prestigioase medii academice și instituții ale democrațiilor euro-atlantice. Cu toate acestea, corectitudinea politică este considerată de multe personalități politice sau universitare drept o formă de „cenzură la fel ca oricare alta”, de „terorism intelectual”, de „marxism cultural” sau, dimpotrivă, de „fascism lingvistic”. În același timp, atenția și protecția minorităților este privită, din ce în ce mai mult de către oamenii simpli de pe stradă, drept un fetiș agresiv la adresa modului lor de viață (al majorității), cu potențial destabilizator al întregii societăți.
Această intensă preocupare pentru corectitudinea politică și protecția minorităților resimțită în prezent este consecința unui alt exces din trecutul recent al Europei, cel al dictaturilor de extremă dreapta sau stânga, la care se adaugă violenta istorie a segregării rasiale din Statele Unite. Bolșevismul și nazismul au proclamat cele mai inumane ideologii și apoi le-au aplicat asupra minorităților. Au fost destui cei care nu au crezut la vremea respectivă că Lenin sau Hitler vorbeau serios atunci când afirmau că burghezo-moșierimea, plutocrația, respectiv evreimea – adică o minoritate – trebuie distruse, eradicate, deoarece ar fi fost de vină pentru relele sociale de care suferea poporul – adică, majoritatea. Și totuși au făcut-o.”
Românii și propaganda
”La întrebarea „Când se vor sătura românii de propagandă?”, un răspuns onest ar fi: „Nu prea curând”. Decât să citească dincolo de propaganda electorală, unora li se pare mai comod să nu se ducă la vot, motivând savant și în gura mare că „nu merită efortul, pentru că oricum toți sunt la fel și toți fură”. Pentru a se elibera de drogul propagandei, românul trebuie să se întoarcă la munca și la meseria sa (oricare ar fi aceea) bine făcută și împlinită, renunțând cu desăvârșire la nenorocitul de „Merge și așa.” Această opțiune i-ar consuma mult mai benefic timpul și energia disponibilă. Din puținul timp și energie care i-ar rămâne, el ar trebui să-l dedice fie studiului autodidact (pentru că educația ultimelor decenii a fost mereu corijentă) și nu consumului de vorbe goale risipite pe micul ecran sau Internet. Pentru că nu doar consumul excesiv de zahăr, sare și grăsimi dăunează grav sănătății, ci și bulimia retorică. Românul trebuie să se obișnuiască a-și afla și a-și recunoaște limitele sau neputințele, pentru a le putea eventual depăși, iar dacă nu, să admită simplu și cu demnitate: „Nu știu”, sau „Te rog, ajută-mă!”. Doar atunci când societatea românească va restabili și accepta ierarhii autentice ale valorilor în fiecare domeniu, o selecție și o promovare cinstită a acestora și nu pe bază de fidelități politice sau mafiote, ea va putea să-și regăsească identitatea, adevăratele interese, stabilitatea și liniștea pe care și-o dorește atât de mult. Abia atunci, românul va deveni insensibil sau indiferent la demagogia și populismul politicienilor și va putea cântări atent doar faptele acestora. Abia atunci, românul, devenit imparțial, nu va mai putea fi mințit și dus cu vorba dulce atât de ușor. Abia atunci, românul se va putea dezintoxica de propagandă. Dar până atunci…„
Recent Comments