Pe o stradă din zona centrală a Bucureștiului, în grădina din spatele casei, se află atelierul artistei Alina Rizea-Gherasim. Mica căsuță renovată, cu mansardă, nu trădează nimic din ce se află în interior. La parter e un mic birou înconjurat de numeroase obiecte-amintiri, care însuflețesc atmosfera. Portretul Alinei e despărțit de o rodie de cel al bunicii din partea mamei. O doamnă elegantă: grecoaică. Poate acesta e primul indiciu biografic, care marcheză firul creației Alinei Rizea-Gherasim. Inspirația vine din sud, de la Mediterana, dar și din Extremul Orinet: Japonia. Am nimerit în vizită la atelier înainte să înceapă cursurile de pictură, pe care Alina le ție cu grupe de adulți. La mansardă, într-un spațiu luminos și primitor sunt aranjate mesele de curs. În “pauze” aici lucrează Alina. Erau desfășurate pe mese lucrări pe diferite tipuri de hârtie, care vor fi defapt o carte obiect. Pornind de la carte am ajuns să discutăm despre literatura. Partea de creație a Alinei Rizea-Gherasim nu se reduce numai la grafică și pictură. Alina este și scriitoare de proză scurtă. Astfel în atelierul său ai ocazia să vezi dar și să citești. Vă invit să citiți o călătorie imaginară în deșert.
ALINA RIZEA-GHERASIM – biografie
Director Agora Art Studio Grup
Absolventa a Academiei Nationale de Arte Bucuresti la sectia Scenografie. Ca student si proaspat absolvent lucreaza proiecte de scenografie si participa la numeroase expozitii si seminarii pe teme de arta si art terapie. Senior Art Director la importante agentii de publicitate, Grey Worldwide si Saatchi&Saatchi, Bucuresti. Lucreaza in cadrul fundatiei Belizarie in calitate de director artistic. Dezvolta programe pentru fundatie, organizeaza expozitii, si este implicata in programele de art terapie. In prezent director general al Agora Art Studio Grup.
Membra a Uniunii Artistilor Plastici din Romania
sectia Pictura, Bucuresti.
Expozitii si premii (selectie):
Expozitia « Filocalia », Expozitie de grup Galeria Dominus, Bucuresti, 1994
Expozitia Dialogul Libertatii – Galeria Galla, Bucuresti, 1998
Salonul Municipal de Arta, Galeria Etaj 3\4, TNB Bucuresti Quadrienala de Scenografie de la Praga, Expozitia comemorativa a Academiei de Arte 1895-1995, Galeria Etaj 3\4 TNB, Bucuresti, Studioul « Casandra » – Scenografia (decor si costume) pentru spectacolul « Burghezul gentilom » de Moliere 1996, Galeria Apollo – Expozitie de grup 1998, Berna – Elvetia – Expozitie de grup la Asociatia Artistilor Plastici, 1999, Frauenfeld – Elvetia – Expozitie de grup 1999, Expozitia Infanta, Galeria Etaj 3\4, Teatrul National Bucuresti,
« Salonul National de Arta Contemporana » Ramnicu Valcea, 2011 Bienala Internaţională de pictură, grafică, sculptură – Meeting Point ARAD 2011,
Primeste Mentiunea speciala pentru grafica.
2013 – Bucuresti Galeria Caminul Artei Etaj – expozitie personala “Arhitectura Gradinii” (februarie – martie)
2013 – Bucuresti Galeria Caminul Artei – Expozitie de grup “Seductia unghiului drept” (iunie)
2013 – Arte in Bucuresti – galeria Caminul Artei (septembrie), Bucuresti
2013 – Grafica Romaneasca 2013 – galeria Caminul Artei (octombrie), Bucuresti
2013 – “Gradini, Chipuri, Zidiri” – expozitie Alina Rizea Gherasim – Marin Gherasim, Calpe Gallery Timisoara (8-26octombrie 2013)
2013 – “Gradini, Chipuri, Zidiri” – expozitie Alina Rizea Gherasim – Marin Gherasim, galeria Forma – Deva (8 noiembrie – 26 noiembrie 2013)
2013 – Bienala Internaţionala de pictură, grafică, sculptură – Meeting Point ARAD 2013
(noiembrie 2013 – ianuarie 2014)
2014 – Grafica romaneasca – expozitie de grup la Muzeul de Arta Chisinau (februarie – martie)
2014 – Salonul Mic Bucuresti (aprilie – mai), galeria Caminul Artei Bucuresti – nominalizare pentru premiul UAP al Salonului.
2014 – ICR Lisabona si Casa Pessoa – participare la expozitia “Desenandu-l pe Pessoa. Mastile poetului.” (vernisaj 14 mai 2014)
2014 – Arte in Bucuresti – Explorari urbane – Galeria Simeza (septembrie), Bucuresti
Lucrari de pictura in colectii din Romania, Elvetia, Germania, Anglia
foto Lucian Muntean
Alina Rizea Gherasim
Călător în deșert
Larisei
I
Nicht rauchen! Rauchen ist verboten. Bitte nicht rauchen! Neamțul devenise chiar insistent. Poate că îmi voia binele. Mai ales că tipii ăia doi bruneți se uitau la mine de ceva vreme. Am stins țigara, m-am dus la locul meu și mi-am afundat privirea în geamul aproape negru pe care se proiectau imagini în mare viteză. Pe Jasmin Mei am cunoscut-o în trenul spre Aswan. Ne-am îmbarcat seara târziu în Cairo din gara arhiplină. Forfota neliniștitoare și mirosurile tari ba îmi mângâiau și ațâțau simțurile cam adormite, ba îmi făceau greață. Am vrut să-mi aprind o țigară subțire de foi. Dar unde să mă ascund. Nu prea ai unde. Sunt mulți oameni, majoritatea bărbați și toți cu ochii pe tine. Mi-am tras mai bine pe față șalul din bumbac roz. Sunt vremuri grele aici. E bine să fiu prudentă. Oricum prudența asta, fir-ar să fie, e lucrul care îmi iese cel mai bine. Cred că am văzut-o pe Jasmin Mei și în gară. O tipă destul de înaltă căra un rucsac imens și gesticula energic ținând în mâna stângă un carnețel. Pe cine chema sau la cine voia să ajungă nu știu și oricum nu sunt sigură că era ea. Am un moment de bucurie. Ce bine am făcut că am cumpărat sticla de whisky de la hotel. Aici în gară ar fi fost mai greu, dacă nu imposibil, nu cred că aș fi avut curajul să o cumpăr. Am băgat-o într-o pungă din hârtie maro reciclabilă pentru că alcoolul e interzis și am îndesat-o în rucsac. Cu armele astea inofensive, țigările, sticla și un carnet de desen voi înfrunta lunga noapte în trenul care străbate vreo 900 de kilometri până la Aswan. Tipa înaltă de acolo nu își găsește locul, întreabă cu biletul în mână. Caută un angajat al trenului să o ajute. Oamenii ori gesticulează și vorbesc repede într-o limbă de neînțeles ori se dau la o parte să-i facă loc să treacă. În vagonul lung și deschis locurile sunt numerotate așa, cele pare pe o parte și cele impare pe șirul de vis-a-vis. Însă lângă 7, locul meu, este locul 41, nu înțeleg de ce. Poate că au schimbat între ele scaunele masive și nu au mai modificat numerele, cine știe. Mă ridic să o ajut, ne uităm împreună pe biletul ei, aha, 41. Ne așteaptă o noapte lungă împreună. Îi zâmbesc și mă prezint. Jasmin Mei, îmi spune ea, de origine metisă, râde tare în timp ce își lasă jos imensitatea de rucsac. Și eu tot metisă sunt, ar trebuie să-mi scrie și în pașaport. Din bagaj își scoate o carte, ceva cu un Jurnal. Nu am văzut bine pentru că a pus pachetul de țigări peste titlu. Oare o să putem fuma în trenul asta? De dormit nu îmi prea vine deși scaunele sunt late, confortabile și se lasă un pic pe spate ca în avion când te odihnești pe genunchii nefericitului care stă în spatele tău, sau nefericitei după caz. Aici e mult mai mult loc. Ai unde să-ți întinzi picioarele de turist sau de fugar din calea realității. Poate că Jasmin Mei fugea și ea de ceva, sunt curioasă să aflu. Știu prea bine că nu poți fugi de tine chiar dacă parcurgi mii de kilometri dar nu o să moară nimeni dacă încerc să o fac vreo câteva luni. Mă duc să fumez. Găsesc un loc mai ferit lângă un geam întredeschis și îmi aprind țigara de foi cu aromă de vanilie când aud: September ist das Rauchen in allen Zügen verboten hier! Da? Mai du-te dracului. Ce știi tu despre Morgenland adică despre Orient? Îmi taie tot cheful. Mă duc la locul meu aruncându-i neamțului ăluia spălăcit o privire demnă de Rudolf Valentino. Din arsenalul meu îmi mai rămân doar carnetul de schițe și miraculoasa băutură interzisă. După vreo două ore de mers în care am studiat discret câteva figuri cărora le puteam face o schiță de portret – au niște chipuri foarte expresive iar ochii parcă te străpung – scot sticla bine învelită în punga de hârtie și politicoasă o întind mai întâi lui Jasmin Mei. În curând bem amândouă ca doi aurolaci din gară trecând sticla de la una la alta cu grijă să nu pierdem ambalajul. Îmi arată ce citește. Jurnalul unui luptător în Vietnam. Și ea are sânge vietnamez. Mama ei a iubit un suedez care i-a făcut un copil după care a dispărut și a lăsat-o cu o fetiță de numai 3 luni să facă ce-o face. Ea a dus-o la părinții ei într-un sat din Vietnam și cea mică a stat acolo până a început să crească prea înaltă și cu ochi albaștri. Apoi a plecat la mama ei care avea ceva de lucru la Tokio într-un Pachinko Parlor. Acolo Jasmin a învățat să fumeze. Jasmin Mei e foarte frumoasă. Am spus și eu câte ceva despre mine dar mai mult am ascultat-o pe ea. E un foarte bun povestitor. Pentru că este doar două noaptea și nu ne ia somnul iar imaginația e ajutată de ”duhul” din sticlă am propus un joc pe care-l știam din copilărie. Flori fete filme sau băieți. Am început eu, cu lalele, orhidee, flori de rodiu, Fragii sălbatici, Zed and the Two Noughts, The cook the Thief his Wife and her Lover, Audrey Hepburn, Audrey Tatou și Monica Bellucci. La băieți m-am blocat un pic pentru că marea mea iubire a eșuat lamentabil și dureros ca orice mare iubire. Am înșirat candid nume de actori, colegi și vecini de palier de la blocul de garsoniere, cum mi-a venit, fără să-mi pese. Jasmin a continuat cu orhidee, ce coincidență, nu mai cred în coincidențe, catleya în special, tiare din Polinezia, Butch Cassidy and the Sundance kid, Indecent proposal, Indochine, The Sheltering Sky, Demi Moore, Julia Roberts, Lauren Bacall. La băieți a spus un singur nume, Khalil. Fără alte explicații. Am văzut câteva lacrimi în ochii ei. A mai spus un cuvânt, Sa mạc, deșert în limba vietnameză și Marubhūmi în nepaleză. Apoi am adormit și ne-am trezit cu ochii încețoșați asupra unui câmp palid în aburii dimineții, străjuit de palmieri răzleți direct la Aswan. Gara, gară ce să zic, plină de lume semi-adormită în gașca celor care coborau din tren și zgomotoasă în tabăra celor care așteptau să ia trenul de zi spre Luxor, Qena sau Cairo. Cum nu vine nimeni să ne ia din gară, hotărâm să rămânem împreună. Jasmin Mei și cu mine luam o trăsură până la hotelul Old Cataract. Cel care o găzduise cândva și pe Agatha Christie. Ajunse acolo, cerem câte o cafea și nimic mai mult pentru moment. Eu am primit o cameră mică cu vedere la Nil și la felucile sale albe. Spre seară am coborât la piscină. Concertul de vioară al lui Beethoven sună la difuzoarele de pe terasă. Nilul și muzica asta. Îmi plac asocierile stranii. Nu multă lume le gustă. Am mai adăugat și eu ceva la tot acest amestec. Recitesc cartea lui Gottfried Burger, ”Uimitoarele călătorii pe mare și pe uscat ale baronului Münchhausen” cu gravuri ale lui Gustave Dore. Le-am mai citit în copilărie și nu am înțeles mai nimic. Chiar nu mi-au plăcut, atunci nu știam ce e minciuna. Pânzele albe ale felucilor sunt ca niște zbateri ale pescărușilor. Nilul e acolo în malurile sale dense, fertile, mă tulbură și nu e din cauza apusului de soare. Nu-mi plac apusurile de soare. Mi-e greu să intuiesc cauza, dacă e vreo cauză. Am fugit de lume, în lume, cum e asta? O prostie, evident. Jasmin Mei îmi atrăsese pe scurt atenția asupra naturii mișcătoare a Orientului și a oamenilor săi. Era mai aproape de subiect. Eu nu prea, mă născusem într-un sat din sudul Moreei, iubeam locul acela și tocmai pentru că îl iubeam atât de tare am fugit de el. Aici la Hotel Cataract m-am lăsat alene în voia farmecului său subtil și fără cerințe speciale. Mi-am promis că voi face doar ce vreau, să mă răsfăț. E minunat. Ce o fi cu Jasmin Mei? Nu am mai văzut-o de când a plecat către camera pe care o ceruse apăsat, camera șaizecișiopt. De unde NU se vede Nilul, chiar m-a mirat un pic cum pusese accent pe acest NU. Mi-a făcut un semn ducând două degete la buze și apoi la inimă și a dispărut în lift preocupată să-și facă loc cu rucsacul ei burdușit. Asta fac și eu acum. Aștept liftul care își deschide ușa elegantă cu arabescuri. Stau într-o parte să coboare domnul cu costum alb. Nu coboară. Se uită la mine. Acum îmi face el loc să urc. Așa l-am cunoscut pe Jacques. M-a părăsit la 5, eu am coborât la 7. Am avut un sentiment de vag apoi totul a continuat ca și cum simțurile suspendate pentru o clipă și-au dat cu apă pe ochii și au reintrat în normal. Mă trântesc în patul meu moale și plin de perne. Nu am alte cuvinte să-l descriu. Înțelegeți ce vreți, imaginați-vi-l cum puteți, puneți gândurile pe muzică așa cum se pune un libret, ajută. Sunt obosită dar fericită și declar la fel ca Scarlett O’Hara, e și mâine o zi. Luna plină se uită în cameră în timp ce eu citesc din Lugones câteva versuri despre ”o vagă jale”. Trag perdelele groase. Luna simte ezitarea mea și dispare.
II A doua zi dimineața Jasmin Mei intră în lobby gesticulând plină de energie. Are o rochie vaporoasă albă cu pliuri adânci care bat ușor spre bleu și o geantă din piele de culoare roșcată. La masă nu o văzusem. M-a lămurit că a cerut micul dejun în cameră, în pat, așa-i place. Și-a aprins o țigară subțire de foi nu înainte să-mi întindă și mie una. Îi spun că vreau să ajung la templul de la Philae. E pe o insulă destul de aproape. Apoi țin să mă duc la Abu Simbel. Subiectul tezei mele de doctorat, ca să zic așa, lăsată baltă din motive obiective de trântit uși și vorbe oribile în ziua când el a plecat. Știu, mi s-a mai zis că ăsta NU e un motiv ca să-și lași baltă cariera, chiar nu e. Dar asta mi-a venit să fac atunci. Tot răul spre bine pentru că m-am apucat de desenat portrete și chiar am succes cu asta. Statuile de la Abu Simbel mă fascinează. Vreau să le fotografiez. Poate apuc să fac și niște schițe. Jasmin nu pare că ar avea vreun gând precis cu care să fi venit aici. Rucsacul ei părea plin de posibilități, așa că se hotărăște să meargă și ea. Prima vizită e A-BU SIM-BEL, exclamăm noi pline de chef. Jacques, cel din lift, după ce dăduse niște directive clare despre cum să-i fie lustruiți pantofii, ne-a abordat direct. Vine și el. Dar unde? A, un templu în deșert lângă o apă. E în regulă. Până să reacționăm ne-am trezit la recepție toți trei întrebând cum se poate ajunge acolo. Pe jos, zice Jacques vesel, cu condiția să aveți sandale bune. Aerul meu debusolat, ca de obicei, îl încurcă pe recepționer. Până la urmă e clar. Mergem cu un mini van cu ghid. Sunt opt locuri cu șofer și aer condiționat cu tot. Nu o să fim doar noi trei. Ce ciudat sună când spun asta. Eram singură și deodată m-am trezit trei. O să mai vină și un cuplu de argentinieni plus un japonez. The more the merrier vorba nu știu cui. Mini vanul pleacă la ora 4 dimineața, sunt vreo 3 ore și jumătate de mers. Mai este și un van la ora 11, sunt locuri și acolo. Clar, cu cel de 4, să prindem primele raze ale zilei ochi în ochi cu Ramses II și splendida Nefertari. A doua zi noi trei stăm bosumflați în mini-autocarul care a plecat la ora 11. Inutil să dezvălui motivul de o decență demnă de luat la întrebări. Una peste alta, când l-am văzut instalat pe neamțul ăla spălăcit din tren, m-a apucat furia. Ja? Voiam să fumez. Nu se poate. Nein! Să te ia naiba. Ghidul s-a apucat să ne povestească ceva pe limba lui engleză, plin de entuziasm și de bunăvoință. Japonezul dormea. Cred că era japonezul de la ora 4. Poate că și el avusese o noapte grea. În fine, aerul condiționat adică cel de al optulea pasager, cum ne informase mândru recepționerul, nu funcționa, oricât s-a străduit șoferul să-l convingă să pornească măcar pe viteza 1. Nu și nu, ca un pasager cu drepturi. Căldura din mașină creștea pe măsură ce înaintam. Ți-era și frică să ridici brațul ca să arăți ceva pe geam. Deodorantul nostru western style nu avea nici un efect în condițiile date. Ghidul nu avea ce face. Ne tot arăta diverse chestii în dreapta noastră, alte multe diverse chestii în stânga noastră balansându-se și amestecând mirosurile noastre asiatico-caucaziene. Japonezul dormea.
Mi-am amintit de o poveste pe care mi-a spus-o furnizorul meu de culori pentru pictură, un englez. S-a dus să vândă acuarele în Sudan la Khartoum. A organizat un atelier ca să arate cum e tehnica asta. A naibii tehnică nu a mers. Se usca apa pe hârtie cu așa o viteză încât la final cămilele pictate păreau niște balene într-un ocean de marmote. În momentul în care ajunseserăm ca niște statui gisante cu brațele strânse pe piept, comunicam doar din ochi de frică să nu mai eliminăm vreun strop din elixirul transpirației noastre, ghidul vesel, în timp ce-și trase pe el un pulovăraș subțire bleumarin, ce? e început de octombrie, ne anunță că am ajuns. Cred că Ramses II mi-a făcut cu ochiul. Sau poate că era Jacques. Sau chiar Jasmin Mei. Cu toate asta, experiența a meritat tot efortul.
În altă zi am fost la Philae. Un templu pe o insulă în splendidul lac Nasser foarte aproape de Aswan. Am ales să mergem seara târziu. Micul nostru grup se sudează pe zi ce trece și este din ce în ce mai binedispus. Uite unde se afla veselia. Uneori fericirea pare atât de simplă, doar să o lași să te invadeze. Noaptea e foarte frumos să treci lacul Nasser – chiar dacă nu vezi mai nimic – într-o barcă cu motor. Mai ales când barcagiul cu figură de nubian zâmbăreț îți spune peste câți crocodili trecem zgâlțâind un pic niște sfori pe acolo prin barcă. În timp ce te privește în ochi să îți citească groaza. Abia când am coborât pe partea cealaltă a micii ambarcațiuni antice văd că sforile erau de fapt legate de un cauciuc de Tatra transformat în fotoliu. De care m-am împiedicat mai să-mi rup gâtul. Însă am reușit să mă redresez și să-mi fac o intrare demnă în impunătorul templu. Spectacolul de sunet și lumină a fost frumos. Printre coloanele uriașe și zidurile masive pe care tronau faraoni și regine, zei, animale, hieroglife. Îmi imaginez un spectacol cu Visul unei nopți de vară montat aici. Prin culoare tainice cu umbre care izbucnesc în aleile luminate. Câte idei îmi vin. Fac și o plimbare pe chei în micul port înainte de plecare. Ceva îmi atrage atenția în mod special într-un fel de târg ad-hoc. Vânzători în galabii deschise la culoare izbesc ceva cu putere de marginea unui zid scund. Mă apropii să văd mai bine, daa sunt celebrele pisicuțe din granit veritabil testate ca la ikea. Ăștia le dau cu capul de zid ca să te convingi că rezistă. Așa făceai și tu când îți puneam răbdarea la încercare. Seara la Aswan, toți trei, stăm la un fel de terasă cu câteva mese ruginite. Nilul curge negru lângă noi, e întuneric, un bec undeva departe pâlpâie, sau poate că e o stea. O senzație fantastică. Dulce oboseală, sandale rupte și shisha cu aroma de mere. Neamțul doarme sigur, așa că pot fuma în voie. Ja? Un zâmbet face toți banii. Îmi tot repet asta. Jasmin Mei zâmbește foarte frumos. Cu toți dinții. Parcă ar da o probă la Hollywood. Îmi face bine să o văd. E o călătoare perfectă, profesionistă aș putea spune. Nu își planifică nimic. Are un instinct grozav. Lumea începe de unde plec, spune ea. Ceva ne leagă. Mi-e dificil să-mi dau seama ce. Mâine vom pleca la Luxor cu trenul. După multe rotocoale de fum, când aroma de mere parcă iese din Nil și inundă malurile sale pline de ierburi sălbatice, Jacques ne roagă să-l luam și pe el. Promite să fie cuminte. Da, bine, zâmbim noi două în timp ce eu îmi arunc sandalele în apă. Jacques, tu mă duci în brațe până Cataract. Să te văd!
III Avem de ales între două trenuri de dimineață. Unul pleacă la ora 5:00. Zic să-l evităm, cu asta sigur pleacă neamțul dacă pleacă. Alt tren e la 7:00 și ajunge la Luxor la 10:35. Perfect. Trenul de 7, numărul meu norocos, e arhiplin. La ora 11 e nu știu ce târg anual în Luxor. Nu ne-a spus nimeni. Dar ce? Am întrebat? Ne găsim cu greu loc cu rucsacele noastre pline cu chestii. Jacques are o valiză mică din piele de crocodil. Sunt câteva locuri libere undeva departe. Nu erau libere, aveau niște saci pe ele. Ce contează, ne așteaptă fief-ul faraonilor, Teba, minunile lumii, Valea Regilor, merge aerul condiționat. E paradisul pe pământ. La Luxor alegem un hotel mai mic. Cu pereții pictați în roșu cărămiziu și desene orientale splendide. Ferestrele au grilaje cu arabescuri fine. Arată ca niște picioare de insecte din ape stătute. Paturile au perne de o culoare incertă. Ziua lenevim. E prea cald. Eu apuc să mai scriu ceva la notebook pentru travel blogul amicului meu Ianni. Să mai transcriu de prin carnețele până nu se șterge creionul de tot și să-mi pun în ordine schițele – puține – făcute.
La ora șapte ieșim din bârlog și ne îndreptăm spre templul Karnak. Poate luăm o trăsură. Băiatul vizitiu chiar pare de treabă. Negocierea s-a produs în timp ce eu mă așezam pe o banchetă acoperită cu plastic maro iar Jasmin se împiedica de scara aia ruptă. În fine, cu toții suntem bine, porniserăm deja. Când? Nici nu ne-am dat seama. Eram deja pe niște străduțe întunecate. Băiatul mâna rapid calul arab și îi tot spunea lui Jacques ceva de shisa, shis, hașis? Ce? A, nu, nu, lasă-ne domne’ în pace ce vrei să o încurcăm? Spectacol de seară la Karnak. Acolo vrem. SHOW, înțelegi? Se învoiește și ne lasă brusc pe o străduță la dreapta. În fața unei uși care are o reclamă pictată cu un derviș, un glob magic și mai scrie ceva dar nu înțelegem. Băiatul pleacă cam supărat. Noi băgăm timizi capul pe ușă. Ceva ne atrage. Ceva irezistibil. O femeie bătrână învăluită în mătăsuri colorate ne face semn să intrăm cu totul. Aroma de mere este un prieten bun. O muzică tărăgănată ne farmecă. Femeia ne conduce într-o încăpere întunecoasă și scundă, cred că fără geamuri. Se vede lumina măruntă și sclipitoare a unui lampion din fier și sticlă colorată. Simt o pace de dincolo de lume. Locul e modest. Cârpit din diverse lucruri adunate, puține obiecte, nu le văd bine acum pentru că e multă umbră. Dervișul se învârtește necontenit. Fusta lui albă face un contrast puternic cu camera. Luminile colorate îi aruncă flăcări pe chipul senin. Mă gândesc că rotirea lui poate întoarce orele. Dacă o mai face mult timp voi redeveni copil. Suntem poftiți să stăm jos pe niște covorașe moi lângă o masă scundă. Mai degrabă o cutie din lemn închis la culoare. O femeie tânără cu un aer melancolic și ochi de o tristețe infinită ne oferă ceai de mentă. Un ceai roșu în căni de sticlă și niște prăjituri mici pătrate. Le-am încercat sub privirea ei caldă umbrită de gene cum nu am mai văzut. Parcă sunt din mătase neagră. Mestec și nu-mi pot lua privirea de la ea. Jacques e topit. Momentul este tainic, greu. O clipă suspendată. Mâinile ei cu degete delicate desenează cercuri în aer în timp ce toarnă băutura caldă. Roșie. Știam că menta e verde. Ei bine acum nu. Nici nu am observat când a plecat. A revenit cu un glob de sticlă pe care l-a pus pe cutia de lemn. Se potrivește perfect. Stă neclintit. Sahara ghicitoarea, cum s-a prezentat ea, și-a trecut mâinile moi peste glob. Palmele mele s-au umezit, Jasmin este albă la față. Jacques tot mai roșu. Sahara a ales cu cine începe. M-am liniștit eu singură, ce poate să ne facă. Am mai văzut prin filme chestii din astea cu prezicerea viitorului. Râuri îmi curg din palme, ca să nu mai zic de corp care e complet ud. Încerc să-mi țin gândurile cu mine, unde plecați? Mă părăsesc puterile. Sahara îmi vorbește într-o engleză aproximativă. Voi întâlni un metafizician. Un ce? Și voi descoperi iubirea cosmică, totală. Da, mă gândesc eu, ce să spună și ea, dacă cumva nu găsești dragostea aceea terestră, palpabilă, te hrănești cu ideea de amor cosmic. Să o văd și pe asta. Însă mica ființă cu apetit pentru esoterism din mine a acceptat imediat. Lui Jacques i-a prevăzut furtul valizei sale din piele de crocodil. Apoi Sahara mi-a luat palmele și le-a privit îndelung. Cu degetul arătător mi-a mângâiat încheietura mâinii, apoi cu dosul palmei ei a atins dosul palmei mele. Ce senzație. Miau. Când am plecat de acolo mijeau zorii. Stau de două zile în cameră. Nu vreau să ies. Nu scriu la notebook. Nici pe blogul lui Ianni. Liniștea îmi face bine. Mă simt locuită de un duh vag, mă las în voia lui. Metafizicianul îmi sună în urechi. Îmi simt lobul urechii stângi. Nu l-am mai simțit până acum.
După o săptămână de conviețuit cu duhuri și prietenele lor, ideile ciudate, îi convoc pe Jasmin Mei și pe Jacques la o cafea cu cardamom. Nu-i o cafea tare. Dar se zice că-ți limpezește gândurile. Se zice doar. Se pare că nici ei nu erau în apele lor. Jacques, cu o voce slabă, scoate un bilet de tren din buzunarul interior al hainei sale albe. Ar fi plecat fără să-mi zică? Îngaimă două-trei vorbe despre ceva cu piele de crocodil. Parcă nu-i venea să creadă încă. Ghicitoarea avusese dreptate. Îi furaseră valiza din cameră în timp ce el era la bazar. Poate că ghicitoarea era vinovată. Dar el nu-și amintește să-i fi povestit despre seiful care adăpostea valiza prețioasă. Poate că prăjiturelele pătrate i-au dezlegat limba. Clar a fost o șmecherie la mijloc. Refuz să cred asta că toată povestea din seara aia a fost o escrocherie. Eu îmi vreau metafizicianul promis. Jacques își ia rămas bun, cu puținii bani pe care îi mai avea și cu pașaportul purtat veșnic la el, o să ia trenul de Cairo peste o oră, la ora 5. Parcă știam că o să plece la ora cinci atunci când l-am cunoscut în lift la Hotel Cataract. El m-a părăsit la 5, eu am coborât la 7. Rămân cu Jasmin în cameră, în tăcere.
Tipul de la agenție ne-a promis o mașină mai mică pentru drumul prin deșert până la beduini. Dar ne-am mulțumit și cu rata locală care oprește de vreo câteva ori prin sate. Plus opririle pentru rugăciuni. E extraordinar să te rogi în plin deșert unde nu te vede nimeni. Poate doar Cel de Sus. Asta chiar e o forță. În căldura insuportabilă a amurgului, când din apropiere deșertul își aruncă focul și te invită să-ți pui ibricul pe nisip pentru o cafea neagră ca ochii ghicitoarei. Îmi trag mai bine vălul pe față și cobor din rată să fumez, Jasmin se uită semi-adormită la un film egiptean din anii ’70. Undeva în zare, după dunele roșiatice, trece o familie de beduini cu două cămile. De unde vin și unde se duc, traseul pare să aibă o direcție, merg încolo, dar unde? Lumea asta fără GPS pare mult mai legată de cer, de forța lui. Busola este încastrată în ființa lor. Și gata. Rata ne lasă în plin întuneric, șoferul ne arată să o luăm pe acolo. Se zăresc niște torțe slabe în zare. Este ceva mișcare în așezarea de beduini. Ne primește un bărbat care nu știe o boabă de engleză. Ne duce într-un cort și ne arată câteva perne mari pe care o să dormim la noapte. În cort lumina puțină pătrunde de afară de undeva de departe. Primim două căni murdare din tablă pline cu ceai și un zâmbet cu toți dinții și din tot sufletul. Bem cu un amestec de teamă și de bucurie. Teamă pentru că nu știam exact unde ne aflăm, vom vedea mai clar mâine, bucurie pentru zâmbetul din toată inima, zâmbet pe care doar Cel de Sus îl vede. Și noi două. Ce onoare. Pernele parcă sunt umplute cu copite de cămile sau e doar oboseala noastră de vină. Zorii zilei aduc un pic de căldură după noaptea cam friguroasă. Acum pot observa că pernele sunt îmbrăcate în covoare cu dungi orizontale țesute din cârpe, așezate ca niște modeste canapele pe lângă pereții cortului. ”Ușă” nu există, practic putea intra oricine noaptea. Dar nu o făcuse. Același bărbat vine să ne aducă ceai și niște bucăți de lipie. Bunătatea din privirea lui le face foarte gustoase. Se pare că lui Jasmin Mei îi era foarte foame, mie mai puțin. În ”ușă” văd două fetițe de vreo 5-6 ani îmbrăcate foarte colorat, ciufulite, curioase, tăcute la început, apoi din ce în ce mai vorbărețe. Pe limba lor. Ochii însă vorbeau toate limbile pământului. Conversația a fost făcută cu mâini, ochi, surâs. Pot spune și eu gândindu-mă la ce zicea Robert Guillain – bucătăria japoneză îmi face rău la genunchi – după ce vorbesc cu beduinii mă dor mâinile. Apare și un fel de interpret care știe engleză. Chiar și un pic de franceză. Ne invită să vedem femeile care coc lipiile pe niște pietre plate și mari. O fac în tăcere. Abia ridică ochii spre noi. Copilele colorate aleargă peste tot în pulberea deșertului. Parcă țes niște fire nevăzute, multe, multe de tot. Sursa de apă aleargă și ea. Mica fântână a așezării nu are apă mereu. Pânza freatică freamătă sub presiunea deșertului și la un moment dat fuge. Poate reveni într-o lună sau într-o jumătate de an. Nimeni nu știe. Acum este apă. Primesc o cană plină, după un ritual în care un soi de găleată coboară în adâncurile pământului. De unde extrage un lichid mâlos pe care nu îl refuz. O bucurie imensă mă inundă.
Următoarea zi mă întorc la Cairo. Mai am câteva lucruri de studiat în muzeul de Arheologie. Jasmin se hotărăște să mai stea la beduini. Ne luăm rămas bun cu promisiunea că vom ține legătura. Ajunsă din nou la Cairo mă cufund în vacarmul bulevardelor imense cu aromă de tutun de mere. Într-o după-amiază oarecare merg la un fel de butic în care se prepară parfumuri. Intru într-o încăpere nu foarte mare, însă cu pereți înalți și cu multe nișe în care sunt sticle cu esențe de parfum: lotus, ambră, patchouli, iris de Nil, mosc, floare de rodiu, santal, eucalipt și multe altele. În mijlocul încăperii se află un jilț. O copie nereușită a tronului lui Tutankamon. Un bărbat îmbrăcat în negru mă poftește să mă așez. Pune pe o măsuță lângă mine câteva mostre cu diverse arome. Îmi ia încheietura mâinii, care pulsează tare deja, și cu două degete face un masaj ușor pentru a încălzi locul. Parfumul intră mult mai bine într-o piele caldă, îmi zice el în timp ce ochii săi negri mă privesc fix. Încerc să mă uit altundeva. Spre exemplu pe pereți. Încerc să citesc etichetele sticlelor din nișe. Așa făceam când eram mică și mergeam la Operă. Ca să nu mă plictisesc număram ciucurii de la cortină, locurile goale din loje sau câte persoane cu ochelari sun în sală. Acum numărătoarea mea este haotică, pierd șirul sticlelor cu lichid gălbui. In sfârșit el picură un strop dintr-o esență pe încheietura mâinii mele. Ambră, vi se potrivește, deasupra vine patchouli, apoi mosc. Bunica mea adora moscul. Ce întâlnire cu aroma din copilărie. Toate sertarele bunicii miroseau a mosc. Ochii mei se umplu de lacrimi care încep să curgă pe obraji. Vânzătorul de parfumuri mi le șterge cu palma sa caldă pe care apoi o adulmecă. Orientul înțelege altfel tristețea și melancolia, un inventar de emoții vii. Nu-i nimic rău în ele. Îmi aleg un parfum cu mult mosc în el și plec. În primul taxi îmi vărs toate lacrimile rămase. Sărmanul șofer îmi aruncă priviri binevoitoare și îmi spune ceva pe limba lui. Mă liniștesc.
Seara la masă, cam singură pe terasa hotelului, încerc să-mi răsfăț papilele cu toate bunătățile aduse în vasele mici. Luna plină mă privește. A doua zi mă voi întoarce în deșert. E ceva care îmi scapă. Ceva lăsat acolo. Ceva care mă cheamă. Îmi las bagajul, verific pachetul de țigări din buzunarul de la piept și îmi caut locul în rata care mă va duce înapoi în deșert. Pe scaunul din spatele meu îl recunosc pe neamț. Mă panichez. Oricum nu se poate fuma, așa că mă mai liniștesc. Îmi face un semn discret să mă așez lângă el. Locul este liber, drumul este lung, mai putem schimba o vorbă. Se prezintă, Emanuel, profesor asociat la Universitatea Liberă din Berlin unde ține un curs despre Metafizica lui Aristotel. Zâmbesc. Ja?
Îmi place să zâmbesc.
Recent Comments