Parisul visurilor noastre – Calin Hentea

Parisul visurilor noastre

Text și fotografii Călin Hentea

Cel puțin pentru cei din generația celor născuți în anii ’50-’60, Parisul a fost orașul visurilor noastre, centrul de atracție al lumii fiind situat pe malul Senei. Nu al Tamisei, nu al Tibrului, ci al Senei, pe fundul căreia s-ar fi aflat – potrivit lui Eugene Sue, misterele orașului lumină. Am fost generația crescută cu Vaillant le Journal de Pif (habar nu aveam pe atunci că era o revistă editată de comuniștii francezi) cu ”Cei trei mușchetari” și ”Cocoșatul de la Notre Dame”. Culmea thriller-ului era Fantomas cu Jean Marais și Louis de Funes, iar obiectul secretelor reverii erotice preadolescentine era Michelle Mercier în ”Angelica, marchiza îngerilor”. Toate acestea se întâmplau la Paris. Apoi, la școală, am învățat că pașoptista revoluție, Unirea Principatelor, România Mare, tot la Paris s-au hotărât. Astăzi știm însă că toate se hotărăsc la Washington și că limba engleză este mult mai utilă decât cea franceză.

Nu mi-a venit să cred urechilor comentariile acre și snoabe ale unui stimabil concetățean, făcute după douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului, cum că Parisul nu ar fi cine știe ce, ”cum zic unii”, și că de fapt ar fi cam murdar, mai ales prin metrou. Indignarea mea a fost atât de mare, încât nu am știut să-l clasific pe individ: un român verde care proclamă ”bisericile noastre din nordul Moldovei” drept mai ceva decât Notre-Dame-ul sau unul dintre vilegiaturiștii mioritici deștepți, obișnuit al Dubai-ului. Singura murdărie care m-a frapat pe străzile Parisului și în metrou au fost țiganii noștri ieșiți la furat sau la cerșit agresiv.

Nenumărate sunt semnele arhitecturale, plastice, istorice, romantice, culinare sau olfactive care sunt esențialmente pariziene. Cum eminamente pariziană este unica lor formă de armonioasă conviețuire, în pofida orientării sau originii atât de diferite sau depărtate: oricât ar fi de copleșitoare grandoarea și spendoarea marilor bulevarde și palate pariziene, ele nu reușesc să umbrească nici o clipă micile și atât de fermecătoarele căsuțe, bistrouri, restaurante, cafenele din Montmartre, cum nici marile magazine, cu sofisticat-rafinatele lor vitrine, nu intră în concurență (loială sau nu) cu la fel de celebrii buchiniști de pe malul Senei. În ceea ce privește mirosurile – există chiar și conserve-glumă cu Air de Paris -, aici trebuie menționat cel specific brânzeturilor și al supei de ceapă, al parfumurilor și mai ales cel al dimineților, atunci când orașul se trezește, de fiecare dată proaspăt după o noapte de feerie. Pentru că Parisul este unul dintre acele foarte puține locuri de pe acest Pământ unde poți să visezi, treaz fiind.

La milioanele de turiști care invadează anual Parisul, cu siguranță că se fac miliarde de fotografii, ca să nu mai vorbim de lucrările clasice de artă fotografică disponibile pe sute de cărți poștale. A expune fotografii din Paris este deci un act de mare curaj, la care mă încumet cu îndrăzneala unui etern îndrăgostit de Paris.