Franta, spre nord-vest – Calin Hentea

Ancenis sau farmecul discret al provinciei franceze

Text și fotografii Călin Hentea

Undeva, pe valea Loirei, între Angers și Nantes, se află Ancenis, un orășel de circa 7.500 de locuitori, la care se mai adaugă încă circa 10.000 elevi sau lucrători care vin zilnic din orășelele învecinate. Nimic special, nimic spectaculos, nimic unic. Un oraș – commune de France – la fel ca multe altele din departamentul/județul Loire Atlantique, la frontiera Bretaniei. Un oraș cu profil industrial, dar fără a fi unul muncitoresc în sensul cunoscut în România. Un oraș unde poți să trăiești mult mai liniștit decât într-o mare metropolă, dar beneficiind de tot confortul specific civilizației occidentale.

În Ancenis, fondat în 984 de unul dintre fiii ducelui de Bretania, există desigur un castel fortăreață datând din secolul al XV-lea (menit atunci a apăra cursul Loirei), protejat ca monument istoric din 1977, dar în Franța sunt foarte multe astfel de castele. Lângă castel mai există și o mănăstire a călugărițelor ursuline din secolulul al XVII-lea. Din Ancenis, în continuarea principalului său bulevard, pleacă un maiestuos pod peste Loara, care face legătura între Bretania și Anjou (Dumas, și nu numai el, scria despre puterea și influența ducilor de Anjou). La intrarea pe pod, pe faleză, se află statuia lui Joachim du Bellay (1522-1560), poet al Pleiadei născut în apropierea orașului, care privește melancolic spre fluviu. Locuitorii nu-și ascund mândria față de poetul lor, de volumul de ”Regrete” al acestuia, așa cum nu uită nici să le ofere oaspeților din brânza și vinul făcute după rețeta locală. Tot în categoria mândriilor locale intră și uzina ”Manitou” – unul dintre cei mai mari producători mondiali de utilaje de construcții ce domină platforma industrială de la periferie, care – în funcție de oscilațiile economice naționale și internaționale – i-a adus orașului locurile de muncă și prosperitatea. De altfel, Nantes, marele oraș-port la Atlantic, nu este decât la 35 de kilometri distanță. Nu că ar fi neapărată nevoie de facilitățile nanteze, deoarece în Ancenis funcționează câteva hypermarcheturi (Leclerc, din rețeaua bretonă, ori Decathlon), complex sportiv, teatru, cinema, discotecă, spital, bibliotecă, mici localuri, magazinașe specializate (în vinurile indispensabile oricărui francez, sau doar în cafea și ciocolată), boutique-uri cochete, dar nu excesiv de scumpe, adică aproape tot ce are nevoie omul. Plus calm, foarte mult calm și curățenie peste tot, pe toate străzile cu case albe și obloane albastru-marin. Ca urmare a deciziei primăriei din Ancenis, lipsesc acele HLM-uri (habitations à loyers modérés), echivalentul acelor blocuri muncitorești de apartamente meschine care împânzesc orașele de același calibru și profil din România. În același timp, așa cum bretonii au știut să respingă vehement pripășirea oricărui magrebian sau musulman pe meleagurile lor, tot așa în perimetrul și împrejurimile Ancenis-ului nu se vede nici picior de țigan, singur la cerșit sau în tabără de rulote.

Prin 1994, atunci când am descoperit acest orășel, fiind găzduit pentru o lună de prietenii mei Charlotte și Francois, exista un bulevard ce purta numele de Măgirești, drept semn al înfrățirii dintre Ancenis și comuna moldavă respectivă (din vecinătatea Comăneștiului). Tristă și dezamăgitoare experiență pentru entuziasmul umanitar al acelor francezi de clasă mijlocie, care au vrut să-i ajute pe vrajnicii noștri măgireșteni să iasă din mizeria în care trăiau și s-au văzut în final jumuliți fără jenă, în stil mitocănesc-proletar, conform proverbului ”Pupă-l în bot și papă-i tot, că bogatul oricum nu crede la cel sărac”; ca și când ar fi fost ”datoria și obligația” bogaților francezi să le dea, să le facă, să le trimită, să le plătească săracilor moldoveni, care în schimb le făceau ”cinstea” de a le primi ploconul, niciodată îndeajuns. Din păcate, impresia lăsată francezilor de moldovenii din Măgirești și împrejurimi s-a extins asupra tuturor românilor.