Resize of Afis

            La solemna întâlnire a sufletului cu spiritul, de această dată, a luat naştere o expoziţie- un spaţiu al confluenţelor unde te simţi bine fără a fi vorba de un confort letargic ci de o incitantă aventură interioară. Un tărâm efervescent, care, deopotrivă, îţi stârneşte întrebări şi îţi oferă posibile dezlegări ce te pot ajuta în labirintul căutării de sine.

Operându-se la nivel de nuanţe ideatice, s-a creat un Loc pentru suflet care coabitează foarte bine, de multe ori până la întrepătrundere, cu cel al Coordonatelor spiritului, schiţând un model de „axis mundi” sau de Coloană a vieţii debarasându-se încet, încet până la subţiere, de încărcătura prozaică, mundană, rămânând esenţe. Se alcătuieşte astfel o expoziţie cu multiple nuanţe, nu doar cromatice ci şi de sens, cu o puternică forţă de exprimare dată nu numai de „materialul feros” sau cel dens, împăstat, pictural, ci mai ales de încărcătură simbolică, cu dorite subtilităţi care-ţi determină gândurile să plonjeze în nebănuite scufundări introspective.

E un loc în care cuvintele primesc noi trupuri sau mai bine zis se „întruchipează”. Primesc noi dimensiuni şi proporţii: ele se bănuiesc, se furişează sau se intuiesc; se caligrafiază, se tipăresc, se rostesc normal sau se scandează! seducătoare, te poftesc să intri (enter), te tulbură, te ameţesc şi te înalţă prin culori subtile şi forme-n tensiuni longiline şi- apoi te somează să ieşi (exit), anulându-te, ştergându-te! (delete). Păcatul cuvântului! În lăcaşul sufletului şi- al spiritului rămân nerostitele! Ele se simt, nu se văd.

Revenind, expoziţia s-a construit dintr-o prietenească întâlnire a două personalităţi artistice viguroase, împlinite în domeniul artelor, cu energii sfredelitoare, într-o permanentă frământare a găsirii rezolvărilor plastice ca urmare a aţâţării intelectului, respectiv: Adrian Chira şi Dorel David Morar. O întâlnire a picturii cu sculptura. Maliţios, s-ar putea spune: nimic spectaculos. Dar, graţie forţei imaginative comună ambilor, consistenţa acestei expoziţii constă tocmai în oferirea multiplelor Coordonate de regăsire în marele creuzet al lumii zilelor noastre. Şi, cu adevărat îşi atinge scopul, dacă, şi cu ajutorul acestui context „coordonator”, privitorul reuşeşte să-şi fixeze propriul sistem de referinţă şi, în raport cu acesta, să-şi determine poziţia.

Urmărind una dintre coordonatele expoziţiei, cea a picturii, cu Adrian Chira intrăm în şezământul sufletului. După ciclurile Maşina de scris vise, cel al Norilor, Posibil călător şi alte hălăduiri exterioare ale artistului, acum, acesta a simţit nevoia întoarcerii spre sine, spre lăuntruri. A creat sufletului un spaţiu special, de regăsire a tihnei. Izolarea datorată suferinţei i-a redus posibilităţile de socializare directă. Ispita lumii virtuale ca alternativă, a fost la îndemână şi extrem de ofertantă, transformându-se mai apoi într-o uriaşă capcană. Evadarea din această cursă a găsit-o tot în pictură, rezultând un ciclu pictural nou, bine construit: Loc pentru suflet, pe care ni-l împărtăşeşte. El poate fi perceput ca o mărturisire. Sechelele însă, nu întârzie să se arate. Butoane supradimensionate- enter, delet, exit-, extrase din claviatura computerului devenită pânză, te apasă, te strivesc, te suprimă. Lumea virtuală, sintetică, e ameninţătoare. Cuvintele ei îţi sunt străine. Se augmentează şi par că te înghit. Negrul nefast, roşul sangvinic, albastrul dramatic, sunt „azvârlite” cu virtuozitate pe pânză în intempestive zvâcniri. Neîmblânzite, crude, direct din tub sau sub grele împăstări, ele susţin isonul comenzilor imperative! Cuvintele, semnele, elementele compoziţionale sunt tastate în culori. Comunică pasându-şi replici de apăsat interes, de la stânga la dreapta. Şi-apoi triada compoziţională e închisă la bază.

Din tot acest noian ce-ţi pare copleşitor se întrezăreşte eliberarea. Încet, încet, tot culoarea- cald panaceu, se infiltrează şi se aşază tămăduitor în suprafeţe mari- calme întinderi cvasi-monocrome de acorduri şoptite în taină. Ocruri onctuoase, brunuri extrase din reavăne pământuri, alburi uşor maculate sau rozul-oranj, toate mângâie pânza şi inundă rama. Se crează astfel spaţialitatea mult aşteptată. Chingile sufocante se rup şi sufletul îşi găseşte liniştea locului. Aurul chenarului consimte alinarea.

Pe coordonata sculpturii se folosesc materiale absolut inedite. Abandonate, bizare fragmente de foste obiecte uzuale, cu identitate anostă sau de satisfacere a necesităţilor practice, imediate, de „hrănire” a trupului. Sculptorul le găseşte şi, esenţial, le găseşte în primul rând frumuseţea. Nu unelteşte singur! Se asociază cu timpul şi natura care atacă, scorojesc, erodează, macină, amprentează. Paradoxal, degradarea e benefică. Se aşterne genuin patina. E aurul vremii! Mai apoi, artistul le extrage din anonimat şi din această stare de descompunere. În fapt, în această conjunctură, „descărnarea” obiectelor e o întâmplare, din nou, binefăcătoare. Ajută la dezbărarea de concret şi la înlesnirea smulgerii din teluric pentru a ţâşni pe verticală. Meritul artistului e unul salvator şi înnobilant. El le atribuie statut şi semantici noi, total opuse celor anterioare. Sensul materiei propriu- zise dispare şi elementele sunt investite cu însuşiri propice înălţării spiritului.

Artistul controlează cu meticulozitate de ceasornicar modul de îmbinare şi arhitecturare a pieselor în spaţiu, păstrând ductul verticalei încordate. Trece cu subtilitate de la ciment, la fier, tablă sau lemn, rezultând imagini de agăţat privirea, de căţărat mintea, de colectat proniile, de răspândit conţinuturi, de eliberat spiritul. Imagini ce se caligrafiază într-o sfială a întrupării cuvântului. Eşti călăuzit în suduri, îmbinări şi împlântări, în conglomerat de apăsări şi elegante elansări; în interstiţii sau reţele; în tensiuni, în deformări şi în torsiuni; în tăceri; ca-ntr-un intens proces de purificare. În fapt, prin creaţiile sale, operând translarea de la concret la dimensiunea filosofică, artistul propune, stârneşte şi oferă potenţiale Coordonate, fără a fi disjuncte: latitudine- longitudine, orizontal- vertical, emiţător- receptacul, amorf- închegat, materie- spirit, tensiune- destindere, gol- plin, sacru- profan, văzut- nevăzut, etc. Reperul- Archaeus-ul- miezul de raportare- „întruchiparea”- „spiritul Universului”- Logosul, rămâne la alegerea celui ce primeşte mesajul, celui ce se transformă în receptor. La fel şi nuanţele: poate fi o cruce, pot fi Coordonate, pot fi doar două lemne suprapuse perpendicular… Cuiul ţintuitor face legătura… „Trâmbiţa marilor adevăruri” răsună, împrăştie, emană… sau, e un simplu element complementar în economia compoziţiei?

Cuţitul plugului se înfige adânc în brazdă, spintecă, se întoarce spre pământ şi întoarce pământul, asigurând hrana materială şi totodată baza solidă a lucrării. Mai apoi asistăm, la desprinderea chinuită, întru început, a spiritului, pe linia deloc lină, chiar spiralată în anumite zone, dar neabătându-se nicio clipă de la prelungul său traiect vertical. Totul culminează cu caliciul amplu, generos depozitar al hranei spiritului. Corelarea coplementară cromatică e foarte subtilă: oranjul ruginii îşi caută perechea în albastrul înalturilor. Astfel, artistul ne sugerează o altă definiţie a orizontalei şi verticalei, o definiţie personală a Coloanei vieţii.

Pe filieră baudelaire-iano- argheziană, sculptorul David Morar închipuie propriile imagini pentru Les fleurs de mal. Ele te intrigă, îţi zgârie şi despică gândurile şi, în acelaşi timp, te ispitesc într-un soi de paradis primejdios dar, actul creator aduce transfigurarea, noul sens şi binele cicatrizant.

Fără să-şi propună în prealabil o temă comună, rezolvările plastice sugerate de cei doi artişti, de multe ori în lapidare, concise, dar sincere compuneri tocmai întru crearea unui spaţiu al popasului sufletului şi al devenirii spiritului, găsirea firului de legătură la nivel formal şi ideatic între ele, sau poate chiar jocul inexistenţei acestuia, sunt provocările pe care vi le lansează. Dacă în pictură logosul ia formă concretă, prin frânturi de scriitură propriu- zisă- percepută şi ca inserţii grafice, în sculptură el e sugerat mai mult, în dezvoltarea sinuoasă a mişcării formei pe verticală. Scriitura ductului pensulei se transformă şi se întrupează în contorsiuni ale fierului, fragmente, frânturi de scriitură sudate. Concertate, toate acestea alcătuiesc Locul creaţiei celor doi.

Cora Fodor- istoric şi critic de artă

Foto: Flaviu Gherghita

foto Flaviu Gherghita 01 foto Flaviu Gherghita 02 foto Flaviu Gherghita 03 foto Flaviu Gherghita 04 foto Flaviu Gherghita 05 foto Flaviu Gherghita 06 foto Flaviu Gherghita 07 foto Flaviu Gherghita 08 foto Flaviu Gherghita 09 foto Flaviu Gherghita 10 foto Flaviu Gherghita 11 foto Flaviu Gherghita 12 foto Flaviu Gherghita 13 foto Flaviu Gherghita 14 foto Flaviu Gherghita 15 foto Flaviu Gherghita 16 foto Flaviu Gherghita 17 foto Flaviu Gherghita 18 foto Flaviu Gherghita 19 foto Flaviu Gherghita 20 foto Flaviu Gherghita 21 foto Flaviu Gherghita 22 foto Flaviu Gherghita 23 foto Flaviu Gherghita 24 foto Flaviu Gherghita 25 foto Flaviu Gherghita 26 foto Flaviu Gherghita 27 foto Flaviu Gherghita 28 foto Flaviu Gherghita 29 foto Flaviu Gherghita 30 foto Flaviu Gherghita 31 foto Flaviu Gherghita 32