Corespondență din Balcani – Călin Hentea

Îți scriu carte din Balcani

Pristina – despre care greu îţi vine să crezi că a fost o capitală regională (adică un fel de reședință de județ) din fosta Federație socialistă și iugoslavă – vrea să privească spre viitor, dintr-un prezent ambiguu, dar continuând să-și poarte în spate trecutul. De altfel întreg Kosovo este doldora de monumente, morminte și însemne comemorative dedicate luptătorilor UCK considerați eroi de albanezi și teoriști de către sărbi. În aceste condiţii, este greu de privit spre viitor din perspectiva unor monumente funerare de la margine de şosea.

În imediata vecinătate a Pristinei, păzit non stop cu străşnicie de trupele KFOR (acum probabil ale Uniunii Europene) este monumentul sârb al bătăliei de la Kosovopolje, ce poartă pe frontispiciu, înscris în alfabet kirilic, un teribil blestem asupra celor ce nu vor lupta, cu orice preţ, pentru Kosovo. Imediat după retragerea autorităților sârbe în iunie 1999, au fost mai multe încercări din partea unor extremişti albanezi de dinamitare a monumentului, dar acesta supravieţuieşte ca o mărturie a încrâncenării etnice cumplite ce bântuie aceste locuri.

Nu numai prin comparație cu încrâncenarea și mizeria din Kosovo, Balcicul și mai ales fostul domeniu al Reginei Maria pare a fi un colț de rai. Grația și rafinamentul reginei nepereche a românilor răzbate din fiecare piatră sau frunză a parcului sau castelului.

Când am ajuns cu o cursă aeriană NATO în fosta metropolă habsburgică, mă aşteptam la mai multe mărturii statuare cu iz imperial. Privind arhitectura caselor din centrul vechi al capitalei bosniace am recunoscut ceva din trăinicia şi rigoarea austriacă, de pe vremea când Bosnia făcea parte din imperiul habsburgic. Ordinea catolică, de sorginte austriacă, este însă spartă de minaretele musulmane care țâșnesc pretutindeni printre blocurile din Sarajevo.

Sarajevo este însă un oraş cunoscut în lume pentru că aici a fost aprinsă scânteia izbucnirii Primului Război Mondial, iar apoi a fost supus unui violent şi ultramediatizat asediu în timpul Războiului civil din 1992-1995. Am căutat urmele comemorative statuare ale acestor evenimente şi le-am găsit cu greu. Nimic mai mult decât o simplă placă de marmură, cu un text sec, bilingv (în sârbo-croată şi engleză) amplasată pe zidul unei clădiri de la capătul podului marchează locul în care studentul sârb Gavrilo Princip i-a asasinat la 28 iunie 1914 pe prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand şi pe soţia acestuia.

Martirizat cum a fost, în anii de asediu al artileriei sârbe despre care s-a vorbit mult și s-a arătat excesiv la televizor, Sarajevo și-a refăcut un centru vechi seducător, tipic occidental și nu balcanic. Străzi înguste, pietruite, magazine doldora de suveniruri, cafenele, un chioșc de început de secol toate acestea se desfășoară într-un labirint atrăgător la poalele cetății medievale.

Pe platoul de pe muntele Igman (ce adăpostea în 1994-1995 poziţiile de tragere ale artileriei sârbe asupra orașului controlat de croați și musulmani), acolo unde în 1984 a ars flacăra olimpică şi au fost premiaţi învingătorii la Jocurile Olimpice de iarnă, a mai rămas podiumul, o tristă ruină, ciuruită de gloanţe, de parcă ar fi fost (sau poate chiar a fost) eşafod pentru execuţii.

Cu o abia disimulată mândrie, slovacii spun despre capitala lor, Bratislava, că este „micul oraş mare” din inima Europei, situat exact pe linia de falie dintre catolicismul occidental şi ortodoxia răsăriteană. Dominat de biserici franciscane, centrul vechi al Bratislavei pare, mai ales pentru călătorul venit din estul Europei, foarte primitor şi familiar. Astfel, chiar în piaţa centrală, dacă te aşezi pe o bancă să-ţi tragi sufletul, s-ar putea să ai surpriza să trezeşti că un Napoleon de bronz s-a rezemat de spătar, chiar în spatele tău, pentru a te întreba cum ți se pare orașul cucerit de el în urmă cu două sute de ani. Desigur, poţi să-i răspunzi politicos sau poţi să te scoli şi să mergi mai departe. Atenţie însă, căci la un colţ de stradă, te pândeşte o altă „creatură din bronz” – un Paparazzi indiscret, dar simpatic, care te-a luat în obiectiv atunci când te aştepţi (şi îţi doreşti) mai puţin. Dacă Napoleonul şi Paparazzi din bronz sunt de dată mai recentă – post-decembristă i-am spune noi – în schimb Spiriduşul gol goluţ din firida peretelui unei case are cel puţin o sută de ani. Înseamnă că spiritul ludic al Bratislavei nu este o făcătură recentă, în scop turistic, ci este parte din felul de a fi simplu, cald şi prietenos al slovacilor.

Cea mai nostimă sculptură a Bratislavei, ce pare să-şi revendice chiar şi poziţia de mascotă a oraşului, este însă Omuleţul cu cască din canal (titlul în limba engleză este voit autoironic – Man at Work), o lucrare tot din bronz semnată de un sculptorul slovac stabilit în prezent la Paris, Viktor Hulik. Se spune că dacă-i atingi nasul, vei avea noroc. La capătul unei plimbări cu vaporașul pe Dunăre, până la confluența cu Morava, unul din cele mai vulnerabile puncte ale Cortinei de Fier, se poate vedea un monument ridicat în memoria celor mitraliați de grănicerii comuniști atunci când încercau să evadeze înnot, din lagărul socialist, în lumea liberă, prin Austria.

Text și foto Călin Hentea, fost Colonel în Ministerul Apărării Naționale