Barcelona sau nevoia de frumos – Călin Hentea

Barcelona sau nevoia de frumos

Text si fotografii: Călin Hentea

În ciuda aparențelor actuale, Barcelona nu a avut totdeauna un destin fericit. Chiar dacă a fost gazda a două expoziții internaționale, în 1888 și 1929, cu toate consecințele economice și sociale benefice ale unor astfel de evenimente, Barcelona a suferit apoi cumplit în timpul Războiului civil spaniol, capitulând abia după trei ani de lupte, în ianuarie 1939, în fața trupelor generalului Franco. Multe decenii apoi, până în 1975 la moartea dictatorului, nu le-a fost deloc ușor republicanilor și naționaliștilor catalani, dar nimic din toate aceste suferințe și distrugeri nu se mai văd astăzi. Ceea ce se vede sunt însă construcțiile și diversele amenajări citadine realizate cu ocazia Jocurilor olimpice de vară găzduite în 1992. Atunci Queen cu Freddy Mercury a compus celebra arie ”Barcelona”, iar după cincisprezece ani Woody Allen a surprins spiritul barcelonez în  fermecătoarea comedie romantică ”Vicky, Cristina, Barcelona”.

Dincolo de bucuria de a gusta din toată savoarea vieții, barcelonezii au o nevoie acută de frumos și armonie. Au nevoie de culoare, de ne-uniformitatea liniilor, de surpriza detaliului architectural, vestimentar, de interior, de stradă menit să-i facă omului viața mai ușoară, mai plăcută, mai veselă. Barcelonezii având o astfel de genă a frumosului și armoniei inoculată în spirit, nu-i de mirare că în orașul mediteranean din țara ce găzduise cândva necruțătoarea Inchiziție, a apărut uimitoarea catedrală Sagrada Familia, deopotrivă sacră și umană. Geniul lui Antonio Gaudi domină Barcelona ca un spiritus rector, deoarece el a materializat prin clădiri (La Pedrera este doar cel mai faimos exemplu), prin Parcul Guell, prin catedrala Sagrada Familia tocmai această bucurie de a trăi liber și nonconformist specifică barcelonezilor. Aceeași exuberanță creatoare a unui frumos neașteptat poate fi recunoscută și în operele barcelonezilor Pablo Picasso, Juan Miro, Dali.

Atunci în perioada de prosperitate economică a Barcelonei de la cumpăna secolelor XIX și XX, oamenii de afaceri bogați ai orașului, dintre care Eusebi Guell este doar cel mai celebru, s-au angajat într-un fel de competiţie pentru a-şi construi cea mai superbă și originală casă, vilă, bloc în care să locuiască împreună cu familiile lor. Casele muzeu La Pedrera sau Batllo pentru care turiştii anului 2011 au ajuns să plătească 18 sau 14 Euro ca să le viziteze sunt doar cele mai cunoscute datorită intrării lor în circuitul turistic. Pornind de la Monumentul lui Columb pe Rambla, și apoi mai departe dincolo de Piața Catalunya, pe fie pe Passeig de Gracia, fie pe Rambla de Catalunya, privind la casele de cinci-șase etaje din dreapta, sau din stânga, se deschide un mereu surprinzător spectacol arhitectural de care nu te mai saturi. Industriași, negustori barcelonezi bogați care au simțit nevoia să investească în frumos.

Poate nepotrivit, dar mi-am amintit cutreierând cartierele mai noi sau mai vechi ale Barcelonei de aglomerația de vile insipide și snoabe, protejate prin garduri înalte de priviri indiscrete din Pipera capitalei României sau de la fel de anostele mii de vile risipite pe Valea Prahovei, ridicate de milionarii de carton români din banii furați sau șmecheriți după 1990, printre care nu se va plimba nimeni să le admire, să-și bucure ochii și sufletul. Poate că un creator român din speța lui Gaudi a existat sau există în România, dar ce facem cu Guell-i dâmbovițeni absenți total, locul lor fiind dominat de oieri mitocani sau bătrâni libidinoși.