Duminică, 6 iulie 2014, ora 19:00, A1 (Piaţa Amzei nr. 1, Bucureşti) va găzdui al doilea eveniment din seria CIMRO DAYS 2014, organizată de Centrul de Informare Muzicală din România (cimro.ro). Este vorba despre un simpozion relaxat pe o temă inedită şi care poate atrage atenţia oricărui amator de muzică, pentru că “Mecanici şi Mecanisme în Muzică” va atinge o paletă destul de diversă de genuri, de la minimalismul american la muzica pop-rock sau la muzica contemporană de avangardă europeană.
Patru tineri muzicologi – Ştefan Firca, Irina Niţu, Bianca Ţiplea-Temeş şi Vlad Văidean – au fost provocaţi să creeze patru prezentări diferite pe acest subiect extrem de ofertant şi care, de altfel, va încerca să răspundă la perena întrebare, “ce este instinct şi ce este mecanic în muzică?”. Simpozionul face parte din mini-ciclul “Variaţiuni pe o temă dată”, un proiect de comenzi pentru tinerii artişti realizat cu susţinerea AFCN.
4 x 4 – Mini interviu cu muzicologii
1. Termenul de “muzicolog” pare foarte preţios, chiar ocult pentru unii. Ce înseamnă să fii muzicolog în momentul de faţă?
Ştefan: Înseamnă tot ce însemna şi în trecut: să vorbeşti sau să scrii despre muzici, în bună cunoştiinţă de cauză. Depinde însă şi unde esti muzicolog. În România? În Europa? În SUA? Nu mai putem vorbi, cred, de o disciplină (pe care unii o vor chiar ştiinţă) muzicală universală, după cum nici muzica nu mai este (adesea) socotită acel “limbaj universal” înţeles de toţi şi de oriunde. Nu prea mai crede nimeni în folosirea singularului “muzică”, şi cu atât mai mult atunci când mai e însoţit şi de ceva epitete mai grandioase. Deci ar trebui poate să vorbim de muzicologii. Bifurcările inter- şi extra-disciplinare de astăzi sunt prea labirintice pentru a putea circumscrie precis un domeniu de studiu şi pe practicianul sau teoreticianul acestuia. Tocmai de aceea mă voi feri a da un înţeles strict termenilor de “muzicolog” şi “muzicologie” – hai să zicem în schimb că 99% dintre “muzicologi” au o diplomă sau două în “muzicologie” sau “istoria muzicii”. Prin aceste circumstanţe formative ce ţin de academia, discursul unui muzicolog poate fi într-adevăr foare preţios şi ermetic, după cum poate fi şi ceva mai lejer şi mai “catchy” – depinde evident de împrejurări, de flexibilitatea fiecăruia dintre noi, dar şi de tipul de muzici de care te ocupi.
Irina: Să fii…sau să nu fii muzicolog…Termenul în sine nici nu există în nomenclatorul de funcții din România. Deci, a fi muzicolog în momentul de față e ceva foarte interesant. Lăsând gluma la o parte și devenind pragmatică, a fi muzicolog presupune faptul că acel cineva care a dobândit titlul în cauză a aprofundat muzica prin intermediul mai multor discipline teoretice și are o viziune mai complexă asupra fenomenului muzical, poate emite și susține judecăți de valoare pertinente, scriind sau vorbind. Posibilitatea ca acest lucru să fie realizat printr-un limbaj specializat este mare, de unde și impresia generală că muzicologia desemnează ceva “ocult”. Personal, cred că a fi muzicolog este minunat, mereu găsești subiecte de reflecție, lucruri noi de cercetat având “ustensilele” necesare, iar felul în care alegi să le transmiți și celorlalți poate fi adaptat în funcție de situație. Asta cred că înseamnă să fii muzicolog în momentul de față.
Bianca: În încercarea de a demarca un teritoriu voi lua ca punct de pornire constatarea muzicologului britanic Nicholas Cook; el observă că „în zilele noastre suntem cu toţii etnomuzicologi”. Mi-aş permite să duc ideea mai departe, spunând că în prezent un muzicolog este nevoit să îşi deschidă larg aripile interdisciplinare, survolând spaţii vaste, îmbrăţişând sociologia, filosofia, istoria, antropologia, artele surori, chiar ştiinţele exacte, creând link-uri între domenii, filtrând şi interpretând totul în cheie muzicală. Adică, un fel de „alchimist” care priveşte pe portative şi în spatele lor.
Vlad: Înseamnă, printre altele, să mergi cu taxiul la Conservator, iar domnul taximetrist, foarte impresionat, să te întrebe la ce instrument cânți, iar tu, mult prea onest, să îi răspunzi că studiezi muzicologia – deci ce-o fi aia?
În timp ce explicațiile sunt de prisos, hiturile minunate răsună din aparatul-radio, domnul taximetrist încearcă să îți demonstreze ție, muzicologului, cât de minunată e muzica și mai ales iubirea lui pentru muzică, iar tu, la fel de mut, cobori peste câteva minute și nu-ți pare rău: a fi muzicolog înseamnă a sta în umbra muzicii, a pipăi această umbră, această piele luminoasă care te orbește, te ispitește, te silește să-ți proclami – cu cât mai multă competență – orbirea. Dar mai ales iubirea.
2. Cum vedeţi un proiect de tipul “Mecanicilor şi Mecanismelor” în contextul muzicologiei de astăzi din România?
Ştefan: Din punct de vedere tematic, îl văd ca pe ceva ce vine să întregească mai tradiţionala abordare de tipul „Viaţa şi Opera”. Creativitatea vine în bună măsură şi din provocări, iar provocările pot porni simplu de la un titlu precum cel de mai sus: suntem provocaţi să reflectăm şi să ne poziţionăm altfel, şi asta nicidecum dintr-un egocentrism al diferenţei cu orice preţ, ci din dorinţa de a surprinde şi alte lucruri, într-o vreme în care a spune lucruri noi nu mai ţine deja de relatarea faptică sau de cea analitic-structuralistă, ci (şi) de poziţionarea în perspectivă, de viziune cu alte cuvinte. Asta nu înseamnă că prin tematica proiectului cu mecanismele nu există riscul de a „reinventa roata”; în definitiv, titluri mult mai îndrăzneţe şi mai „fierbinţi” fac obiectul congreselor internaţionale de muzicologie. Iar mult citata aliniere la standarde (informaţionale/bibliografice dar şi de altă natură) rămâne, din păcate, un efort major pentru mulţi dintre noi.
Trebuie totodată musai menţionat că avem de-a face în acest proiect cu ceva mai inedit până acum în spaţiul autohton: comenzi pentru tinerii muzicologi. Este o iniţiativă preţioasă, ce sper să nu rămână unicat – prin comparaţie, comenzile pentru (tineri) compozitori sunt ceva mai frecvente, deşi nici acolo nu am avea motive de laudă. Încredere în anumite valori, stimulare, dialog intelectual, vizibilitate şi afirmare – toate acestea sunt atuuri bine-cunoscute ale unui astfel de „mecanism” antreprenorial ce, împreună cu un alt mecanism esenţial, cel al sponsorizării artistico-culturale, rezidă încă în sferele ideale ale economiei de piaţă din aceste meleaguri (şi din altele, ce-i drept).
Irina: Acest tip de proiect îmi pare binevenit. Oferă șansa muzicologilor de a-și structura cunoștințele într-un limbaj mai accesibil, iar publicului mai puțin avizat – de a realiza că o prezentare “muzicologică” nu e ceva de domeniul științifico-fantasticului.
Bianca: Aş aşeza iniţiativa sub eticheta de “audience-friendly musicology”. Un proiect îndrăzneţ, inspirat, dornic să renunţe la academismul vetust, fără a pierde însă din substanţă. Poate o strategie abilă de a demonstra că această îndeletnicire nu este una aridă şi inaccesibilă?…
Vlad: Necesar. Muzicologul (timid) trebuie provocat, tras de mânecă, atenționat: „Atenție, menirea ta este să mijlocești.”
3. Ce muzici iubiţi şi ce muzici “cercetaţi” – sunt aceleaşi?
Ştefan: Pe scurt: da, trebuie să am o relaţie personală cu muzicile/subiectul de care mă ocup. Este adevărat însă că pofta mai vine şi mâncând, şi că variatele obligaţii didactice, îndeosebi atunci când eşti mai la început de drum şi predai “de toate pentru toţi”, te fac să te pui la punct cu muzici dintre cele mai diverse, cronologic şi geografic. Aceeaşi flexibilitate o ai atunci când eşti student – eşti un burete sau o sugativă ce absoarbe din toate direcţiile posibile şi care se stoarce pe urmă în cutare sau cutare subiect. Cu timpul însă devii mai rigid în alegerea temelor, sau poate mai obsedat, în sensul benefic al cuvântului, mai posedat de anumite muzici sau idei.
Prefer muzicile aşa-zis de nişă, cele de avangardă, cele experimentale, de oriunde ar veni ele, şi mă pasionează îndeosebi aspectul transfrontalier al genurilor şi culturilor muzicale – ca de pildă variatele interacţiuni între muzicile academice şi ceea ce în mod generic se numeşte “popular culture”. Pendulez schizofrenic între Carlo Gesualdo, Gustav Mahler, Ennio Morricone şi Scott Walker, între chanson-uri şi dansuri medievale, oratorii baroce, simfonism grandios de sec. XIX, muzici psihedelice, punk şi industriale.
Irina: Știe toată lumea cele două zicale: “Dragoste cu de-a sila nu se poate” și “Foamea vine mâncând”? Chiar dacă par a se bate puțin cap în cap, ele ilustrează bine relația dintre muzicile iubite și cele cercetate J
Bianca: Ador muzica lui Ligeti pe care o şi studiez în adâncime, dar mă fascinează în egală măsură folclorul altor popoare, folclorul românesc, jazz-ul, muzica electronică sau muzica rock, să nu ne sfiim să recunoaştem aceste “derapaje”, cum le-ar putea numi unii. Ceea ce mă pasionează este însă căutarea acelor subtile zone de joncţiune între etape istorice, culturi, autori, genuri. Abordarea schizoidă de tipul “nu îmi place, dar totuşi cercetez”, deşi poate să pară o dovadă de ipocrizie academică sau masochism ştiinţific asumat, aduce reale avantaje: poţi descoperi de ce nu îţi place un anumit tip de muzică, de pe poziţia unei înţelegeri mai profunde a lucrurilor, sau poţi ajunge inclusiv să îţi reconsideri preferinţele.
Vlad: Simțul muzicologic ajunge, încetul cu încetul, la următoarea convingere: orice muzică ai iubi sau n-ai iubi, dacă o cercetezi, o vei iubi (și mai mult). Deci, parafrazând un infam dicton („crede și nu cerceta”), orice studios va spune astfel: „Iubește și cercetează. Cercetează și vei iubi.”
4. Care este mecanismul vostru preferat?
Ştefan: Cred că prefer mecanismele metaforice, ideatice sau ideale celor concrete şi reale – adică mă pasionează lucrul cu metafora, cu ceea ce se ascunde (sau se relevă) în spatele unor cuvinte sau sintagme pe care cu toţii le folosim cotidian; prin înrudiri – dacă nu chiar echivalări – cu termeni precum “organism”, “sistem”, “proces”, cam orice poate fi privit din perspectiva acestor metafore de “mecanică” sau “mecanism” (termeni neo-structuralişti, în ultimă instanţă), şi la orice nivel, de la mecanismul ideologiei şi al culturii la mecanica mentală, şi de la ticăitul ceasurilor şi metronoamelor lui Ligeti la groove-ul de funk din Sex Machine-ul lui James Brown. Îmi place însă de ceva vreme mecanica circulară – adică ceea ce se poate face sau mai degrabă sugera printr-o cinetică rotaţională – ca de pildă caruselul şi muzica sa, valsul.
Irina: Acela care se repetă. O vreme. Nu foarte mult. Și al cărui sens depășește propria “mecanică”.
Bianca: Sunt două astfel de exemple, ambele încadrate în categoria “pseudo-mecanismelor”. Ele mizează tocmai pe logodna tehnicii cu arta şi fac, până la urmă, un pact cu imponderabilul: mă refer la fântânile automate ale lui Tinguely din Basel şi Paris (cea din urmă numită “Fontaine Stravinsky”), gândite în pură tradiţie dada, şi sculpturile cinetice ale lui Alexander Calder.
Vlad: Mozart. Oricum l-ai răsuci, oriunde l-ai pune, oricât l-ai dezmembra, întotdeauna va funcționa.
Quick bio:
Ştefan Firca (http://cimro.ro/stefan-firca/) s-a iniţiat în ale muzicologiei timp de 6 ani în România (UNMB), şi încă vreo 10 în Statele Unite, unde şi-a obţinut un doctorat pe “carnavalesc şi psihedelia”. Actualmente este lector la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (adică tot UNMB-ul de mai sus), unde îi mai inspiră pe unii şi sperie pe alţii. Citeşte, scrie, ascultă, vede. Îi plac filmele – mult. Şi muzicile de film. Şi “muzicile uşoare” care devin uneori aşa de grele că îi e şi frică să le asculte. Cam atât – restul e tăcere.
Irina Niţu (http://cimro.ro/irina-nitu/) s-a născut în 1982. A studiat în România și Portugalia, a absolvit muzicologia la UNMB şi este doctor în muzică din 2011. A fost redactor în cadrul SRR, a predat în învățământul de stat iar momentan este asistent cercetător la Muzeul Național G. Enescu și profesor la Atelierul Mozartinno din București. În timpul liber citește, scrie studii, articole, cronici, prezintă concerte, festivaluri, vernisează expoziții cu tematici muzicale, face parte din juriile unor concursuri de pian naționale/internaționale și visează la o vacanță în jurul lumii…
Bianca Ţiplea-Temeş (http://cimro.ro/bianca-temes/) este conferenţiar la Academia de Muzică “Gh. Dima” din Cluj şi şef al Departamentului artistic al Filarmonicii “Transilvania”, activează temporar ca Inspector al Orchestrei Principatului Asturias din Oviedo, Spania. Publică şi participă la conferinţe în ţară şi în străinătate, a beneficiat de patru burse ERASMUS la Universitatea din Cambridge, a obţinut un grant de cercetare la Fundaţia “Paul Sacher“ şi o bursă DAAD la Universitatea “Humboldt” din Berlin. Este profesor invitat la Universitatea din Oviedo, la Istituto Mascagni din Livorno şi la Academia de Muzică “I. J. Paderewski” din Poznan.
Vlad Văidean (n. 1992) este, în primul rând, fiul părinților săi. În al doilea rând, știe să cânte la pian deoarece a absolvit Liceul de Artă din Baia Mare. În al treilea rând, nu-i vine să creadă că și-a încheiat al treilea an de onorabile studii muzicologice în cadrul Universității Naționale de Muzică din București. Căci, desigur, va fi obținut el diverse premii I la diverse concursuri de specialitate, va fi publicat el în reviste precum Infinitezimal (http://infinitezimal.ro/), Musicology Today (http://www. musicologytoday.ro/), Acord (http://www.unmb.ro), dar totuși, încă se locuiește pe sine cu o mult prea acută uimire pentru ca toate acestea să îi mulțumească sufletul. Așa că permiteți-i să adauge că, mai presus de toate, el, cu orice muzici și cărți s-ar întâlni, încă se caută. Încă e timid. Iubiți-l.
Evenimentul este susţinut de Modernism.ro.
Pentru mai multe detalii urmăriţi website-ul nostru (http://cimro.ro/) sau pagina noastra de Facebook (https://www.facebook.com/CIMRO.RO ).
Recent Comments