Elena Lot Vlad – Scene din viața unei femei VII
Când eram mică, m-am nimerit cu bunica la o prietenă a ei. Lina născuse gemeni și avea leac. Punea mâinile și picioarele la loc când erau scrântite și turna cositorul. Adică topea un metal în lingura ținută deasupra focului și cel ce visa noaptea ce făcea ziua, aștepta supus, cu un țol în cap, ca metalul topit să fie scurs într-o strachină cu apă sfințită, ținută deasupra lui. În scenele ce se închegau spontan, ieșea din el frica. Lina i le “citea”. Și omul nu mai visa noaptea ce făcea ziua.
Elena Lot Vlad are leac. Și cu lut exorcizează spaimele și visele unei femei, aparținând oricărui timp și spațiu:
Ne căutam unul pe altul,
Când visurile tale erau mai frumoase decât gândurile mele,
Mă purtai cu tine prin viață,
Îngerul plutea desupra noastră,
Privirea ta aluneca blîndă.
Ai văzut că drumul șerpuia,
Ți se frânsese aripa,
Aveai mirosul războiului.
Când tu ai crezut că nu mai e altă cale,
Când ție nu-ți păsa de lume,
Eu și cîinele tău te așteptam;
Câinele înțelegea totul.
Așteptarea m-a făcut să visez,
Îmi ascultam glasul.
Rușinea m-a acoperit,
Durerea m-a făcut să strig.
Spuneau că sunt altfel, dar nu era așa…
Un poem alb, alcătuit din titlurile feluritelor piese din ciclul Scene din viața unei femei, ce ar putea fi rescris, cu alte titluri pe post de versuri. Sintaxa fermă, te îndeamnă să cauți urmarea și reliefurile cu volume și detalii frământate încheagă în ele frica noastră cea de toate zilele. Cuplul, relația, singurătatea, freamătul așteptării, acceptarea alterității, drumul, certitudinea și perechea ei nelipsită, îndoiala, sunt tot atâtea decupaje subtile ce ies din suprafața zidului, întru tămăduirea noastră, a tuturor. Compozițiile sunt compacte și echilibrate, lutul primordial angobat ne arată că nu și-a epuizat încă valențele expresive. Grija artistei pentru detaliul semnificativ este dublată de expresia înghețată, de gestul supralicitat, împrumutat din arsenalul teatrului antic. Fiecare scenă surprinde un gând dintr-un moment anume și dincolo de tensiunea fiecărei situații, ludicul își are partea sa. Soclurile elansate clamează nevoia de spațiu, deopotrivă cu nevoia de vegetal. Memoria zidului, a spațiului din care reliefurile s-au desprins, rămâne intactă și închegată în mentalul privitorului, mult timp după ce expoziția se va fi fost strâns.
Mădălina Mirea
Recent Comments