„Ce pieritor e omul, gândea albatrosul!”

video, fotografie, instalaţie, obiect

Coordonator: lect. univ. dr. Liliana Mercioiu Popa

Colaboratori: Kozma Levente / Asociația Simultan si Matei Lucian / Atelier DIY
Deschidere/ Alexandra Bârză

organizator/
Facultatea de Arte si Design Timisoara
Centrul de Creatie al Artelor Vizuale Contemporane
Asociatia Simultan, Atelier Diy

Expoziția „Ce pieritor e omul, gândea albatrosul!” cuprinde lucrări ale studenților anului II Master Pictură, din cadrul Facultății de Arte şi Design din Timişoara, pentru cursul Arta contemporană şi noile medii.
Aceastora li s-au adaugat Matei Lucian, absolvent al specializării Foto Video şi Nicolae Velciov, student ȋn anul III al specializării Pictură a căror prezență joacă un rol catalizator, încadrându-se foarte bine ȋn angrenajul ansamblului.

Lucrările prezentate sondează atât posibilitățile de exprimare ale unor medii precum: video, fotografia, obiectul şi instalația, cât şi o zonă autoreflexivă, care-i propulsează pe fiecare ȋn parte, ȋntr-un context de referință.
Aceste contexte multiple, care se referă la spațiul locuit, la aspecte ale oraşului şi ale societății actuale, la nevoia raportării la natură, converg, de fapt, spre aceeaşi nelinişte şi căutare, aceeaşi ȋncercare de conturare a propriului eu ȋn relație cu lumea.

Titlul expoziției face referire la această perspectivă multiplă, aeriană, asupra existenței noastre cotidiene, prinsă
ȋntr-un freamăt continuu, ȋn care fiecare ȋşi clădeşte propria delimitare ȋn spațiu.
Spaţiul demarcat ȋn lucrarea video Reflexion, realizată de Bogdan Tomșa este unul emblematic pentru ideea de societate civilă sau de societate ȋn ansamblul ei.

Conturând-o ca pe o masă compactă de personaje, care par să conveargă, acesta o resimte probabil ȋntr-un sens total diferit de cel ȋn care ne-a fost descrisă de Oliver Marchart când vorbea de statele evoluate din Occident: „o structură foarte complexă și capabilă să reziste la catastrofele «surpării interioare» produse de elemente economice directe (crize, depresiuni etc.).” Devenită monolit, imaginea societății devine, ȋn viziunea lui Bogdan Tomșa, mai degrabă imaginea şablonizării şi a „încremenirii ȋn proiect”, de aici probabil și nevoia acestuia de a opera cu afectări ritmice și fluide ale acestei imagini, ca și cum ar urmări propulsarea ei ȋntr-un flux coerent, viu și organic.

Cele trei lucrări video: Flux, Indoors și Variations, pe care le-a gândit ca serie, ne prezintă o reflecţie asupra “spațiului «societății de abundență» care devine tot mai sintetic”, și, eliminând tot ce este mult, variat și atractiv, Bogdan recurge la reflexia epurată de la nivelul vitrinelor, dorind să pună accent pe “starea și pe repetiția obsesivă a ritmului cauzat de cotidian.”

Acestei lumi ultraprocesate, lipsită de prezența naturii, lipsă care este și deplânsă, de altfel, de autor, i se opune o prelevare concretă chiar din materia acesteia, propusă de Miki Velciov.

Operȃnd cu decupaje ale diverselor părţi componente ale unui copac, acesta, le constituie ȋntr-o instalaţie, căreia i se adaugă și imaginea video sub forma unui documentar, prin care ne face părtaşi ai microsistemelor care depind atât de existența copacului, cȃt și de dezrădăcinarea/decesul acestuia, prin consumarea și a ultimelor resurse.
Privind această lucrare, este imposibil să nu ne gândim că suntem parte din acelaşi sistem lărgit, și, deşi interacţiunea noastră cu acest copac nu este prezentată concret ȋn această lucrare, ea este resimţită.
Un demers asemănător oarecum, conţine și video-ul lui Matei Lucian, care ne prezintă tot un sistem de locuire tranzitorie, un sistem de supravieţuire, amplasat ȋn “jungla de beton”, cum o descrie autorul, pentru o categorie de oameni, care, ca și microorganismele, încearcă să valorifice rămăşitele fosilizate ale unor foste spații industriale ale oraşului.

Documentarul realizat de Matei prezintă perspectiva concretă a “unei probleme de ordin social, plasată în contextul spațiilor abandonate din Estul Europei în urma tranziției economico-sociale de la regimul totalitar comunist, ce a industrializat și urbanizat omul, la cel capitalist democratic”, din care reiese ȋnsă și un soi de empatie cu Nea’ Bondi, eroul acestei povești, sondȃnd astfel și aspecte ale afectivului și psihicului uman.
Încercând să arunc ștafeta de la o lucrare la alta, o alta abordare care delimitează o zonă a problematicii sociale curente, este obiectul propus de Iudith Felnecan, numit: „Vă rog, lăsaţi un mesaj, şi luaţi altul!”, prin care, ni se propune un joc cu rol de detensionare psihică, gândit ca un troc al gândurilor nerostite și neȋmpărtășite din lipsa timpului, lipsa interlocutorului sau a determinării. Replierea pe sine, incapacitatea/dificultatea relaţionării cu ceilalţi, sunt aspecte tot mai acute ale existenței cotidiene.

Lucrările Silviei Moldovan rămân ȋn aceeaşi notă a anticipării unor nevoi de ordin sufletesc și ne propune prin intervenţia ȋn spaţiu „Ce pieritor e omul, gândea albatrosul!”, o încercare de direcţionare a privirii spectatorului, printre betoanele care înconjoară și acestă clădire, pentru a o proiecta pe cȃte un petic de cer curat, ȋn căutarea albatrosului, a cărui prezență ne este indusă prin sunet și titlul lucrării.
Faptul că autoarea pornește de la rememorarea unui vis ȋn realizarea lucrării, nu mai are nicio relevanță, căci confruntat cu realitatea trăită de noi, visul devine cȃt se poate de concret, natura, simbolizată aici de albatros, pare să aibă altă durată, pare să dăinuie de dinaintea omului și continuă să-i reziste…Dana Males vine prin lucrarea ei să ne-o confirme. Constituită dintr-o juxtapunere fotografică, ea confruntă propria imagine cu cea a unui peisaj panoramic. Aflată la vârsta la care fiecare om începe să simtă trecerea timpului, autoarea oferă spre contemplare simultană formele de relief conţinute de ambele imagini.

Contorizarea fiecărui obiect din intimitatea spaţiului de locuit, din video-ul Silviei Moldovan, ritmicitatea derulării imaginilor, ponderea pe care o alocă unora dintre obiecte, traseele pe care le creează ȋntre ele, ne dau o imagine foarte sugestivă despre personalitatea autoarei, despre ceea ce o defineşte, este un fel de autoportret care elimină prezența externă, fizică a acesteia, dar ne-o prezintă pe interior.

Alexandra Bȃrză are un concept asemănător dar regizat total diferit. În cazul ei, jocul relaţionării propriului corp, redat serial, dar raportat la un spaţiu fix, delimitat prin cadrajul fotografic, este cel valorificat. Operȃnd cu un puternic contrast de lumină și ȋntuneric, care prelungeşte corpul cu propria-i umbră, autoarea reuşeşte să pună accent pe sacadata și tensionata locuire ȋn relaţie cu contextul dat.

Am lăsat cu intenție la final, angrenajul fotografic al Tijanei Muncan, deoarece ne trimite aparent cel mai departe de aceste aspecte diferite ale realităţii, dar totuşi familiare fiecăruia dintre noi. Contrastul creat ȋntre cele două realităţi, cea din contextul local și cea care ne prezintă fotografic New-York-ul, vine să ne vorbească parcă despre mirajul emigrării spre destinații dinspre care vine bunăstarea și împlinirea, fenomen care tranzitează și istoria noastră recentă. Dar nu asta este intenţia autoarei, ea e doar turist pe aceste tărâmuri ale promisiunii, iar ȋn această ipostază nu poate gusta cu adevărat aceste bucurii. Senzația de copleșire și uimirea sosesc abia prin rememorarea indirectă a celor văzute, cu ajutorul fotografiilor.

Mânaţi de frenezia experienţei, uităm să trăim astfel de momente, poate pentru că nu le simțim ca adevărate, ceea ce ne defineşte, ne conturează, ne afectează, fie că ne place fie că nu, este ceea ce simţim cu adevărat.
Lect. Univ. dr. Liliana Mercioiu Popa