Expoziție EU / CEILALTI, Daniela Chirion @ Muzeul Național al Literaturii Române

EU / CEILALŢI

Degetele îmi miros a grapefruit.

Sucul dulce-amarui îmi pişcă buzele şi bărbia.

În timp ce înrămez desenele pentru expoziţie încerc, în paralel, să scriu un text despre sensul portertului după apariţia fotografiei.

Dar nu mă pot gândi decât la resorturile iubirii, la fel de dulce şi de amară ca şi gustul stăruitor al grapefruitului.

N-aş putea scrie despre aceste gânduri?

În fond şi actul artistic este tot un gest de iubire; o dăruire dezinteresată, un abandon desăvârşit.

De ce trebuie mereu să scriem multe cuvinte ca să analizăm şi să motivăm ceea ce facem?

De ce totul trebuie să fie azi atât de complicat, de conceptual şi de abstract?

Acum nu mai vreau să mă gândesc la nici un fel de idei şi de fraze întortocheate, şi nu mai vreau să spleculez nimic.

Prin urmare de ce, în ciuda faptului ca avem fotografia, mulţi îşi doresc înca un portet facut de un artist?

Pentru că privirea celuilalt le atesta existenţa şi mai ales unicitatea. Pentru că fiecare tuşă sau linie sunt irepetabile şi sunt filtrate prin ochiul unei alte fiinţe umane.

De ce îi desenez pe cei care îmi sunt dragi?

Pentru că ii iubesc şi astfel mi-i aduc şi mai aproape, mă scufund în complexitatea fiinţei lor, încerc să îi înţeleg.

De ce m-am întors la un desen de factură clasică?

Pentru că am căutat un moment de calm şi de echilibru, cel puţin din punct de vedere formal. Întrebările şi frământările oricum nu dorm niciodată.

Pentru că sunt obosită de lucruri sofisticate inutil. Am vrut ceva simplu şi limpede.

Am vrut să ajung la ceilalţi, şi poate chiar am ajuns.

Am mai înrămat în linişte câteva desene, iar degetele încă-mi mai miros a grapefruit.

ME / THE OTHERS

My fingers are smelling like grapefruit.

The bittersweet juice is pinching my lips and my chin.

In parallel with framing the drawings for the exhibition, I am trying to write a text about the meaning of portrait after the invention of photography.

But all I can think of are the unknown meanders of love, as sweet and as bitter as the lingering taste of grapefruit.

Couldn’t I write about these thoughts?

After all, the artistic creation is also an expression of love; a selfless commitment, a complete devotion.

Why do we always have to write so many words in order to analyse and to explain what we do?

Why does everything have to be so complicated nowadays, so conceptual and so abstract?

Now I don’t want to think of any complex ideas, of any sophisticated sentences, I don’t want to speculate anything.

Therefore – why, despite the fact that we have the photography, many people still wish to have their portrait made by an artist?

It’s because the other look upon them certify their existence and their uniqueness. For every brushstroke and every pencil line are unrepeatable and are also filtered by the eyes of another human being.

Why do I draw my dear ones?

Because I love them and thus I bring them closer to me, I dip myself into the complexity of their being, I try to understand them.

Why have I returned to the classic drawing?

Because I have looked for a moment of calm and equilibrium, at least from a formal point of view. The questions never sleep, anyway.

Because I’m tired of unnecessarily sophisticated things. I wanted something simple and clear.

I wanted to reach to the others, and maybe I did.

I have quietly framed some more drawings, and my fingers are still smelling like grapefruit.