Joi 7 martie, ora 17, Galeria Anticariat Curtea Veche va invita la vernisajul expozitiei lui VIRGILIU PARGHEL – „Eugeniu, tatăl meu”, pictura, desen, colaj.
Reamintim ca noua noastra adresa este : Bulevardul Unirii 10 (punct de reper, libraria Luceafarul), București.

Eugeniu, tatăl meu

În decembrie 1959, cu câteva zile înantea Crăciunului, la numai 35 de ani, trecea în veșnicie Eugeniu, tatăl meu. Îmi amintesc perfect : spărgea de trei zile lemne și le căra, câte un braț uriaș, la etajul cabanei  forestiere unde noi ocupam o odaie și o bucătărie minusculă. S-a prăbușit pe scări cu lemnele în brațe și a zăcut acolo, câteva ceasuri, sub privirile mele îngrozite și neputincioase, pâna când, spre seară, mama s-a întors acasă. Noaptea, târziu, s-a stins în tăcere. Mama plângea, iar eu încercam să mă țin tare, neînțelegând prea bine tragedia la care luam parte.

Absolvent al Școlii de Silvicultură de la Brașov, promoția 1941, cu diploma de absolvire purtând semnătura Regelui Mihai, Eugeniu Parghel, născut în Câmpulung – Muscel, vine  in 1954 să lucreze la exploatarea forestieră de pe Neagra, zonă care pornește de la Broșteni și se continuă prin Paltin, Dârmoxa, Panaci, peste Păltiniș, până la Vatra Dornei. Este anul nașterii mele.Locul se potrivește de minune cu imperioasa lui nevoie de libertate : păduri nesfârșite, pâraie repezi cu păstrăvi și lostrițe, turme de ciute și cerbi, câțiva prieteni alături de care mai zăbovea lânga un pahar cu vin și … iluzia libertății. Nu poate fi înduplecat când descoperă fals în acte și reacționează vehement când i se sugerează că ar putea avea și el un câștig din vânzarea lemnului furat. Devine repede incomod. Este avertizat  ”să-și vadă de treabă”.

Vremurile sunt tulburi. La Budapesta izbucnește o revoltă violentă împotriva comuniștilor. Se dau crâncene lupte de stradă. Insurgenții rezistă câteva luni sub ploaia de foc aruncată de tancurile și avioanele sovietice. Cad mii de victime. Ecourile revoltei se răspândesc cu repeziciune în întrega lume. La noi, populația fierbe de nemulțumire. Primii care se trezesc sunt studenții din Timișoara. Se baricadează în cămine și  de la ferestrele larg deschise, strigă  împreună cu profesorii lor :  “Jos comunismul!” Se iau in grabă primele măsuri. Este împrăștiat zvonul că revoltații unguri sunt fasciști, hortiști, că Ardealul este în pericol… Se emite criminalul decret 402, împotriva ”huliganilor care tulbură liniștea publică”. Sunt arestați peste 10.000 de studenți din toată țara. Cad victime și cei incomozi. Ies la lumină lichelele, canaliile, trădătorii. Occidentul se lasă îmbrobodit de abilitatea  propagandei și nu mișcă un deget.

În gara Vatra Dornei, Eugeniu, tatăl meu, este arestat  “pentru tulburarea liniștii publice” și pentru a fi compromis definitiv, este trimis  în 24 de ore, fără judecată,  “la stuf”, în Balta Brăilei, pușcărie care, în conștiința publică  era destinată hoților, bandiților și celor mai răi criminali. Ce s-a petrecut acolo, timp de doi ani și jumătate, n-am știut niciodată. O singură întâmplare mi-a fost povestită de mama, mult mai târziu… E dimineață. O lotcă mare, plină cu deținuți și milițieni înarmați traversează Dunarea, la stuf. Începe o furtună cumplită. Deținuții vâslesc cu disperare. Lotca e ținută  în frâu cu mare greutate. Unul dintre milițieni se dezechilibrează și cade în Dunăre. Eugeniu sare imediat după el și reușește să-l salveze…

S-a intors grav bolnav. N-a povestit nimic. Nimănui. Niciodată. Mi-l amintesc stând pe scaun, cu degetele desfigurate de muncă silnică, cu unghiile îngălbenite de tutun, cu privirile în gol, în fața unui pahar cu rom. După câteva săptămâni a plecat, într-o zi de iarnă, înaintea Sfântului Crăciun, când Cerurile erau deschise…

Virgiliu Parghel