Vineri 30 noiembrie, ora 18,

Galeria Uj Kriterion, (str. Petofi, nr 4), Miercurea Ciuc

Întregul prin fragmente

Fotograful György Tóth, distins cu premiul Rudolf Balogh, este unul dintre reprezentanții cei mai cunoscuți și recunoscuți ai artei fotografice maghiare contemporane. Acest lucru poate fi demonstrat și prin faptul că în 2008 a primit premiul cu cel mai mare prestigiu al Uniunii Fotografilor Maghiari, cel cu denumirea Fotograful Anului, și prin faptul că operele lui au ocupat un loc important în expoziția de mare anvergură cu titlul Suflet și trup, organizată tot în anul 2008 în Muzeul de Artă, expoziție care a prezentat operele istoriei fotografiei maghiare și universale dialogînd unele cu altele.

Printre operele acestea, a fost expusă și poza în legătură cu care a scurs atîta cerneală cu un an înainte (probabil nicio forografie contemporană nu a stîrnit atîtea discuții): fotografia cu titlul Emese care în zilele de după 10 noiembrie 2007 a apărut chiar și pe prima pagină a tabletelor. În ziua amintită, în Galeria și Casa de Licitații Kieselbach licitația s-a oprit la suma de 1,8 milioane de forinți. Niciodată nu s-a mai plătit o sumă atît de mare pe o fotografie maghiară contemporană.

Poza renumită a fost făcută în 1995, an în care Muzeul Artei Contemporane Ludwig a organizat expoziția Trup și spațiu a artistului, dar Tóth nu l-a expus pentru că n-a fost mulțumit, a considerat că umbra aruncată de brațul personajului care se vede din profil în fața fundalului negru este prea stridentă. Cîteva zile după ce a finalizat fotografia a rechemat modelul și au refăcut poza (cred că niciodată nu a procedat astfel), dar a expus-o doar în 2000. Această ”ascundere” e foarte caracteristică lui. El numește proces de creștere procesul care ține de la nașterea ideii operei pînă la momentul cînd fotografia este finalizată, deseori poartă cu el ani sau luni în șir proiectul unei poze care se schimbă și după întîlnirea cu modelul. Lucrează ani și ani cu mai multe dintre modelurile sale, iar cu personajul uneia dintre cele mai cunoscute fotografii ale lui, cu Lolita, cea care a sădit ”sentimentul Lolita” și care e amator așa cum cele mai multe dintre modelele sale, a început să lucreze din nou după 11 ani.

György Tóth și-a creat lumea lui caracteristică încă la mijlocul anilor nouăzeci. Fotografiile sale, care sînt finalizate de-a lungul a mai multor expuneri apar forme care se întrepătrund reciproc prin mișcarea abia perceptibilă, iar acest lucru face posibilă ca poza să se asemene cu o operă care se prezintă în timp, ca un film. Pe de altă parte, aceste mișcări pornesc în privitor un șir de asocieri și interesul lui e reținut tot mai mult de conținutul spiritual și sentimental, de personajul care apare în poză, de relația dintre individ și anturajul său, dintre om și lume.

Acestei însușiri se datorează faptul că vorbind despre operele sale folosim categoriile tradiționale, cum ar fi portretul și nudul, doar pentru că nu avem expresii mai adecvate. În timp ce creează un ”nud”, foarte deseori accentuează frecvent ochiul, privirea, expresia feței care ne transmite procese sufletești (deși artistul nu face aluzie la psihologie) și cînd creează un portret, deseori trupul dezvelit devine parte a portretului, deci operele acestea pot fi numite cu expresia lui Katalin Néray ”portrete-cu-trup”.

În trup, în gesturi este înscris totul exact așa cum în fața cuiva sau în privirea lui – asta devine evident dacă privim pozele, la fel cum e evident și faptul că asta e concepția lui Tóth despre fotografie, concepție pe care a justificat-o cu întreaga sa activitate și pe care îl descrie astfel: ”Frumusețea figurii feminine, străfundul neexplorabil al sufletului feminin și mijloacele prin care toate acestea se pot exprima sunt uneltele cu care pot spune într-adevăr tot ce simt.” Relația intimă dintre puterea de exprimare a feței și a trupului este relația pe care a prezentat-o la expoziția organizată în 1992 în Galeria Dorottya cu titlul ContrArt-Făcut la care în spațiul instalat de un arhitect a expus cele 20 de fotografii, portrete-trup ale lui ca pe niște foto-sculpturi: șase poze făcute despre prietenii lui, un autoportret și portrete despre 13 modele indicate cu prenumele lor. Autoportretul lui a fost făcut pentru Bienala de la Esztergom, dar pînă la urmă nu l-a expus pe acesta ci pe un altul, pe acesta reluîndu-l după doi ani. Acum, el consideră că asta a fost fotografia în care a găsit ceea ce a tot căutat în expunerile repetate, în tehnica de cinema. Atunci a fost interesat de ani buni de posibilitatea expunerii multiple pe un singur negativ.

De operele făcute cu o tehnică asemănătoare, autoportretul lui se deosebește pe de o parte prin concecvența cu care s-a străduit să se folosească din plin de posibilitățile tehnice, iar pe de alta, prin relația organică ce s-a creat între soluțiile tehnice și formale și imaginea lumii născute în artist cînd a abandonat definitiv fotografia documentară. În loc să se întoarcă la realitatea care mult timp (de fapt, pînă la perioada schimbării de regim) a părut de neschimbat, el destramă imaginile acelei realități, încercînd să refacă apoi din nou pe ele, sau mai degrabă îl încredințează pe privitor să încerce imposibilul: să reconstruiască din diferitele faze ale mișcării, din fragmente imaginea întreagă. Nu vorbește despre relația dintre el și lume, ci despre om și lume în general. În fotografiile făcute cu expuneri multiple, în care trupul apare de cele mai multe ori în fața unui fundal negru-uniform, el caută de fapt poteca care le leagă pe cele două: la întîlnirea dintre negru și alb se creează gradații interesante ale atmosferelor, un spațiu comun între model și anturajul lui a cărui calitate e determinată fie de modalitatea simetrică a compoziției, fie de axa diagonală ce definește compoziția, fie de folosirea boxului de bliț.

Cum se realizează asta? Abia se poate exprima în cuvinte, așa cum nici privitorul nu poate lesne reconstrui ce se întîmplă din punct de vedere tehnic. Artistul ne șoptește foarte prietenos că expune pe un singur negativ de șapte ori într-un timp de șapte secunde, dar nu dă răspuns la întrebarea cum devine o imagine dominantă, iar cealaltă, mai ștearsă, de unde pornește, unde continuă și unde se sfîrșește mișcarea modelului care ține de fapt o jumătate de minut. Dar chiar în asta stă unicitatea artei lui György Tóth. Și în enunțul comprimat în imagini conform căruia lumea devine completă și plină de sens numai și numai prin femeie, deoarece femeia deține misterele datorită cărora merită să trăim.