SCRISOARE DESCHISA

Dlui Acad. Ionel Haiduc
Presedintele Academiei Române

Dlui Acad. Razvan Theodorescu
Presedintele Sectiei de Arta, Arhitectura si Audiovizual

      19 noiembrie 2012

NOTA DE CONCILIERE
REFUZ DE A PRIMI PREMIUL “GEORGE OPRESCU”[i]

Domnule Preşedinte Ionel Haiduc,
Domnule Preşedinte de Secţie Răzvan Theodorescu,

 

Am citit cu atenţie argumentarea dlui acad. Răzvan Theodorescu  (adresa 3561/14 noiembrie 2011), privind ne luarea în considerare a monografiei ‘Brâncuşi limbajele materiei, Studiu de hermeneutică a sculpturii abstracte’¸ Editura Anima, 2010, 488 p., 90 il., pentru premiul Academiei la publicaţii apărute în anul 2010, deoarece nu ar fi fost depusă în termen la secretariatul Secţiei de Artă Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.

Neg aserţiunea dlui acad. Theodorescu. Monografia a fost depusă în termen şi, deşi secretariatul nu eliberează un bon de primire, există multiple argumente în acest sens. Le voi evoca marginal fiindcă nu au de a face cu fondul problemei la care înţeleg să mă refer.

În două adrese comunicate dlui acad. Theodorescu şi prezidiului Academiei, în lunile martie şi mai a.c., informam că în în cadrul Institutului de Antropologie Francisc Rainer (a) a fost elaborată o nouă metodă destinată criticii de artă ce permite analiza intensivă (hermeneutică) a sculpturii abstracte şi (b) a fost conceptualizat prin analiză hermeneutică curentul artistic lansat de Brâncuşi în sculptura veacului XX. Se solicita sprijinul Academiei, prin intermediul Secţiei de Artă, Arhitectură şi Audiovizual, pentru a se facilita conjugarea  cercetărilor de antropologie simbolică cu critica de artă şi cu istoria artei.

Deoarece monografia condensează două decenii de cercetări ale creaţiei brâncuşiene realizate în cadrul temelor de plan ale IAFR, un premiu acordat monografiei dobândea, fireşte,  semnificaţie în primul rând la nivel instituţional.

Depunând cartea pentru premiere intenţia tacită era de a  oferi  Secţiei de Artă Arhitectură şi Audiovizual precum şi Academiei Române ocazia să îşi confere un premiu pe care Academia Română îl merită deplin şi în care se conţine gratitudinea mea faţă de instituţia unde mi-am desfăşurat cercetările.

 

Cer îngăduinţa de a mă explica.

Păstrez aleasă consideraţie cărturarului Răzvan Theodorescu. Exemplarul din monografie oferit cu dedicaţie domniei sale, dacă nu mă înşel pe 28 septembrie 2010,  era însoţit de o scurtă scrisoare ce explica miza reală a  validării ştiinţfice a lucrării. Scrisoarea din 2010 şi adresele din 2012  enunţau tacit la adresa  Secţiei de Artă Arhitectură şi Vizual sarcina imperativă de a asuma validarea sau invalidarea unei contribuţii ştiinţifice despre care se afirma că oferă soluţie problemei fundamentale a brâncuşiologiei – identificarea curentului artistic de sorginte brâncuşiană.

Nu despre sporirea prestigiului ştiinţific al unui cercetător este vorba în scrisoarea din 2010 şi în  adresele din 2012, ci de consolidarea vizibilităţii naţionale şi internaţionale a unei instituţii (IAFR) şi, prin extensie, a forului ce o guvernează (Academia Română).

Răspunsul dlui acad. Răzvan Theodorescu  (3561/14 noiembrie 2011) face limpede existenţa unei neînţelegeri. Ne simţim datori să o elucidăm :

De la sfârşitul anului 2010, dl. acad. Răzvan Theodorescu era în posesia unui studiu de potenţială relevanţă naţională şi internaţională. În situaţia când autorul Matei Stîrcea-Crăciun omitea să depună în termen lucrarea pentru a fi inclusă pe lista de premiere, revenea în sarcina directă a Preşedintelui Secţiei de Artă Arhitectură şi Audiovizual să dea dispoziţii ca autorul să fie contactat pentru a depune lucrarea. Iar aceată obligaţie nescrisă provine din tradiţia multiseculară a instituţiilor academice de oriunde din lume.

În 1997, cu cinsprezece ani în urmă, după întoarcerea în ţară dintr-un stagiu postdoctoral Fulbright pe tema “Simbolism material (hylesic) în sculptura brâncuşiană”(City Univ. of New York şi Georgetown Univ., Washington), am înaintat Academiei Române un dosar de grant pe tema “Introducere la o teorie a codificării simbolice în sculptura brâncuşiană – o abordare de antropologie simbolică” (nr. 574/28.02.1997).

Comisia de jurizare nu se pronunţase încă în privinţa dosarului, când, întâlnind într-o zi în curtea Academiei pe dl. acad. Răzvan Theodorescu,  am fost interpelat de acesta cu cuvintele : “Domnule Crăciun, să nu mai cereţi granturi pe Brâncuşi fiindcă nu vi se vor acorda.” Am replicat paşnic : “Domnule academician, se poate şi fără (granturi).”

M-aş fi bucurat ca dl. acad. Răzvan Theodorescu, având, în timp, posibilitatea de a analiza monografia mea “Paul Neagu – Nouă staţiuni catalitice, Studiu de simbolism hylesic”, Ed. Anastasia, 2003 şi, mai recent, monografia “Brâncuşi – Limbajele materiei”, 2010, să facă spontan gestul de eleganţă de a recunoaşte calitatea cercetării etalată în cele două volume.

Nu am orgolii şi nici acrimonii. Nu aduc reproşuri la adresa dlui acad. Răzvan Theodorescu. Doresc doar să înţeleg  ce se întâmplă şi să dezamorsez un conflict ce a escaladat spre absurd. Stau de ani de zile cu mâna întinsă, nu ca să cer  premii şi onoruri, ci  în chip de salut : strâng mâna oricui înţelege matur şi responsabil  sarcinile, provocările şi promisiunile unui proiect apt să onoreze o instituţie fundamentală a umanităţii – arta.

Notele de agresivitate ale dlui acad. Răzvan Theodorescu la adresa subsemnatului le explic ipotetic prin aceea că mi s-a aplicat ani la rând o etichetă ce ar putea să se dovedească neconformă cu realitatea.

*

Înainte de a încheia,  citez din răspunsul domnului academician la Nota de protest trimisă de mine, unde evoc faptul că şi monografia ‘Paul Neagu – Nouă staţiuni catalitice’, Ed. Anastasia, 2003 a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu din partea juriulului Secţiei:

“În ceea ce priveşte nemulţumirea dvs. referitoare la neatribuirea Premiului ‘George Oprescu’ în anul 2005, pentru lucrarea Paul Neagu – Nouă staţiuni catalitice, Studiu de simbolism hylesic’ (Editura Anastasia,2003), Secţia avea printre membri personalităţi în domeniu, care au analizat-o: acad. Mihnea Gheorghiu, acad. Dan Grigorescu, acad. Ovidiu Maitec, acad. Ştefan Niculescu, prof. Liviu Ciulei, m.c. al Academiei Române, prof. Ioan Sălişteanu m.c. al Academiei Române, toţi decedaţi (s.n.).”

 

Observaţie   Printre membrii potenţiali ai juriului care au analizat în 2005 lucrarea PN-NSC se numărau şi acad. Răzvan Theodorescu,  prof, Dan Hăulică, m.c. al Academiei Române,  acad. Sabina Ispas, toţi în viaţă.

 

La o primă analiză, exclud posibilitatea ca listarea academicienilor decedaţi cu omiterea frapantă a celor în viaţă să comporte o intenţie de intimidare.[ii]

 

Într-un scenariu pesimist, mă văd totuşi constrâns să iau în calcul (vezi nota 3), că la mic interval de timp, dl. acad. Theodorescu, pare a-mi da de ştire în mod cifrat, că cercetările mele supără la modul superlativ.[iii]

Deţin indicii că starea de iritare s-a acutizat brusc în urma comunicării mele de la Atelierele Brăiloiu, Institutul de Etnografie şi Folclor, sesiunea 2012, unde am dezvoltat o teză expusă succint în monografia BLM (pp. 338-345), şi amplificată apoi în articolul “Revoluţii darwiniene, Încercare de situare culturologică a creaţiei brâncuşiene”,  Cercetări

Filosofico- Psihologice, An II, nr. 1, pp. 93-102.[iv]

 

Cu tot respectul pentru dl. acad. Răzvan Theodorescu, afirm că există posibilitatea ca domnia sa să nu înţeleagă caracterul strict obiectiv al cercetării pe care o conduc şi nici deschiderile extraordinare pe care le oferă. Mă tem că a evitat să parcurgă /răsfoiască cele două monografii înainte de a le recuza – ceea ce contravine grav deontologiei academice.

 

Afirm senin că, prin abordările mele, mă menţin între frontierele profesiei pe care o reprezint : antropologia studiază obiectul drept container de informaţie culturală.  De aceea, în antropologie, obiectul este raportat sistematic la istoria culturii – ocultându-se practic dimensiunea pur estetică  ce face obiectul predilect al istoriei artei.

 

Enunţ postulatul ce fondează demersul nostru: dacă obiectul este container de informaţie culturală, se impune dezvoltarea de metode adecvate pentru a o putea citi.  Din raţiuni de eficienţă, hermeneutica de obiect se cere elaborată pornind de la studiul unor familii de obiecte cu încărcătură maximă de informaţie culturală  precum, în primul rând, obiectele de artă. Perioada optimă de luat în calcul este civilizaţia de secol XX, i.e. arta de secol XX – nu mai veche – pentru ca raportarea obiectului la contextul cultural ce l-a generat să se facă în condiţiile unei cunoaşteri cât mai complete asupra acestuia din urmă.  Am ales deliberat să centrăm proiectul nostru pe studiul creaţiei brâncuşiene, fiindcă în spaţiul culturii româneşti nu există practic alternativă comparabilă.

Într-adevăr, în ciuda unei bibliografii extrem de vaste, opera brâncuşiană, timp de un secol, nu a putut fi descifrată sau evaluată estetic.

De aceea, la sfârşitul anilor ’60, Dan Hăulică şi Dan Grigorescu încifrau în titlul volumului „Brancusi ou l’anonymat du génie”[v]  un discret apel către istoricii de artă de a asuma sarcina conceptualizării viziunii estetice brâncuşiene. Specificul esteticii brâncuşiene avea totuşi să rămână o necunoscută mult timp după aceea, după cum aduce mărturie reiterarea, în substanţă, a aceluiaşi apel de către  regretatul Dan Grigorescu[vi] după mai bine de trei decenii.

Pe de altă parte, cea de a doua monografie elaborată în cadrul proiectului IAFR, punea pentru prima dată în evidenţă coerenţa de structură plastică şi elevaţia discursului metaforic în opera lui Paul Neagu, considerat cel mai important sculptor român după Brâncuşi, adjudecat şi el de critică, timp de trei decenii drept hermetic.

 

Prin cele două monografii se aduce o demonstraţie elocventă că sculptura abstractă de secol XX poate fi citită prin metode intensive, i.e. hermeneutice.

 

Iar dacă arta abstractă poate fi citită culturologic, ea trebuie citită culturologic. Beneficiul, în plan naţional şi internaţional, se anunţă enorm – este vorba de domenii precum : critica de artă,  istoria artei, filosofia artei, filosofia culturii, toate disciplinele centrate pe obiect (design, arhitectură etc.), estetica, etica etc.

 

În ideea că mi se va oferi ocazia, în Academia Română, să suţin o prelegere pe tema promisiunilor abordării hermeneutice a artei abstracte, cer să mi se acorde credit când susţin – probabil în contradictoriu cu Domnul Acad. Răzvan Theodorescu – că  hermeneutica sculpturii de secol XX nu compromite idealuri de progres ale umanităţii,  nu este mistică, antisemită, antimasonică etc.

 

O cercetare condusă în spirit de exigenţă şi probitate este  bun comun şi trebuie tratată ca atare, liberă de negocieri oportuniste.

 

Citez, în încheiere, motto-urile primului şi ultimului capitol al monografiei:

 

  • “Intr-o civilizaţie a imaginii, hermeneutica imaginii devine instituţie indispensabilă de auto-cunoaştere”, M. S.-C.;

 

  • “Umanitatea este una singură sub raportul cunoaşterii, însă nu este unificată”, René Girard.

 

Cu regretul de a fi fost împins să scriu această notă de conciliere a cercetării româneşti cu arta brâncuşiană.

 

Matei Stîrcea-Crăciun

doctor în antropologie şi istorie, c.p. I,

membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (AICA)

membru în comitetul de conducere UAP (secţiunea critică)

membru fondator al Societăţii Academice de Antropologie

t.m.: 0744 536 678 /t.f.: 021 628 4800/e-m.: [email protected]



[i] Contrar alegaţiilor Dlui Acad. Răzvan Theodorescu,  Monografia „Brâncuşi – Limbajele materiei” a fost depusă în termen la secretariatul Secţiei de Arta Arhitectură şi Audiovizual. Din respect pentru imaginea lui Brâncuşi în conştiinţa românească,  în Nota de protest din 7 noiembrie a.c., nu am dorit să mă prevalez de acest argument. El este  irelevant  în cazul de faţă.  Răspunsul Dlui Acad. Răzvan Theodorescu  din 14 noiembrie a.c. mă determină să refuz a fi titularizat, acum sau ulterior, pentru premiul „George Oprescu” sub mandatul Domniei sale.

[ii] În comunicarea prezentată la Simpozionul aniversar ’Brâncuşi’  organizat în luna februarie a.c. la Sala Ion Heliade Radulescu a BAR, dl. acad. Răzvan Theodorescu inserase, bonom, o referire tangenţială la Ion Jalea, afimând suprinzător că, prin existenţa sa, fusese atît de vertical încât nu a fost primit în Academia Română decât post-mortem. Mă simţeam incomfortabil în sala, deoarece venisem nepoftit să asist la Simpozionul Brâncuşi, iar remarca am decriptat-o ca punere în gardă ironică a celor posibil concernaţi.

[iii] Din anul 1992, când mi-a apărut  volumul „Brâncuşi – Simbolismul hylesic”, cărturari de cea mai bună condiţie m-au supus unui tir încrucişat, din ce în ce mai intens de . . . tăceri şi încruntări.  Dan Grigorescu a refuzat practic să îmi mai vorbească după ce a tolerat totuşi sa figureze în comisia mea de doctorat. Idem pentru Dan Hăulică căruia i-am solicitat ani la rând măcar o singură întrevedere pentru a-i expune proiecte de lucru. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce a primit monografia conscrată lui Paul Neagu, nici după ce i-am dedicat volumul „Brâncuşi – Limbajele materiei”. Idem pentru Andrei Pleşu, căruia i-am fost recomandat de Constantin Noica. Idem pentru Sorin Dumitrescu căruia îi rămân perpetu îndatorat pentru că a acceptat să îmi publice monografia „Paul Neagu – Nouă staţiuni catalitice”, deşi s-a distanţat apoi faţă de mine şi a sabotat difuzarea volumului.  Ajunsesem la el după ce alţi şase editori de primă mărime refuzaseră, probabil cu temei, să publice o monografie semnată de  autor necunoscut. Reproşul lui Sorin Dumitrescu, privitor la monografia consacrată lu Brâncuşi este că nu subliniază îndeajuns dimensiunea ortodoxă a sculptorului. Aşa după cum, rezervele dlui acad. Răzvan Theodorescu privesc, presupun, o  insistenţă inoportună din partea autorului pe teme ce nu mai sunt la modă.

Lista celor supăraţi este mai amplă. Le cer iertare tuturor.

Dacă ar fi să reiau lucrurile de la capăt aş proceda la fel.

 

[iv] Deduc despre comunicarea prezentată la Atelierele Brăiloiu că nu a fost înţeleasă. Nu doresc să răstorn lumea. Ea se răstoarnă periodic singură – prin efectul de salt al cunoaşterii. A spus-o Marx. Şi dacă răsturnarea e prin surplus de cunoaştere e cazul să ne bucurăm.

 

Cu o săptămână înainte de sesiunea 2012 a Atelierelor Brăiloiu mi se transmisese informal despre monografie că era propusă pentru premiere (deci  monografia se afla încă la secretariatul Secţiei).  Din confuzia creată fără voia mea de comunicare a de la Atelierele Brăiloiu s-a declanşat probabil stratagema montată pripit, fără suficiente precauţii de credibilitate, a sustragerii monografiei – pentru a se argumeta că nu a fost depusă. Termenul limită de depunere anunţat la telefon de Domnul Acad. Răzvan Theodorescu era mai 2012, în scrisoarea Domniei sale termenul limită apare ca sepembrie 2012,  iar de la personalul Academiei am aflat că nu fusese decis un termen clar.

[v] Dan Hăulică, Dan Grigorescu, Brancusi ou l’anonymat du génie, Ed. Meridiane, 1967.

 

[vi] La sfârşitul sec. XX, la peste 40 de ani de la moartea lui Brâncuşi, critica se dovedea încă derutată de semnificaţiile unei opere  – asupra căreai cade totuşi de acord că a deschis un orizont larg întregii culturi vizuale a epocii. Dificultăţile încep o dată cu încercarea de a-l aşeza într-un loc anume al curentelor artistice  din prima jumătate a secolului”, Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 95.

De asemeni, Margit Rowel, curatorul celui mai importante retrospective Brâncuşi organizată în 1995 la Paris afirmă, în Catalogul expoziţiei, în termeni deopotrivă de edificatori : Dacă imaginea omului (Brâncuşi) este contradictorie, acelaşi lucru se poate spune şi despre operă. În mai mare  măsură decât cea a majorităţii marilor artişti, opera sa pare  a se sustrage analizei.  Greu de situat în termeni de surse (…), opera lui Brâncuşi ocupă un loc  aparte în istoria sculpturii occidentale a secolului douăzeci.” Şi Margit Rowell conchide: „Astfel opere laui Brâncuşi râmâne (…) inclasabilă.”, Margit Rowell,  Brancusi, 1976-1957,  Paris şi Philadelphia 1995, p. 40 şi p. 51. Asfel de afirmaţii nu sunt izolate şi nu sunt limitate la cazul Brâncuşi. Ele afirmă în subtext, se poate conchide, necesitatea unui tip novator de abordare pentru a debloca analiza artei abstracte.