Risc în intimitate, cronică spectacol „Aniversarea”@Teatrul Maghiar Cluj Napoca

În ultimele secole teatrul a omis mâncarea sau consumul de mîncare care ar putea însoți o reprezentație. Chiar daca astăzi pare de neconceput să mâncăm în timpul unei reprezentații teatrale ( lipsă de respect etc.) au existat epocii culturale în care mîncarea era o componentă creativă alături de muzică, dans sau arte plastice în compunerea unor reprezentații spectaculare complexe.

De ce am renunțat la ceva ce pare o idee bună: mâncare și spectacol? Dinner and a show? Una dintre explicațiile pentru această discriminare a simțurilor, în favoarea văzului, a fost formulată de teoreticianul Richard Schechner care consideră că teatrul s-a dezvoltat și s-a profesionalizat ca un mediu destinat privirii deorece sunetul și imaginea pot fi controlate ușor, pot fi închise sau deschise apraoape instantaneu: acum vezi/auzi, acum nu. Mirosul  și gustul sunt medii dificile pentru că sunt difuze, persistă sau se combină.

 Spectacolul „Aniversarea” la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca merge dincolo de limita convenției teatrale recente, introducînd consumul alimentar – mâncatul – ca o formă de implicare directă a publicului. Nu e vorba de o excentricitate realist-naturalistă, ci de un instrument care ține de ceea ce se cheamă design experiențial, adică regizarea unei experiențe multisenzoriale, pentru un anumit public. Scopul, în cazul reprezentației Aniversarea, este unul estetic și moral și unul dintre efectele imediate este de a apropia publicul de intensitatea și de dramatismul unei situații.

Scenariul spune povestea unei reiuniuni de familie. Helge, tată de familie și om de afaceri respectat, sărbătorește 50 de ani la hotelul care este o afacere de familie. Soția, cei doi fii și fiica sa sunt prezenți, alături de alți invitați din care fac parte și spectatorii. Aflăm că una dintre fice s-a sinucins de curând la hotel. Utilitatea simbolică și sărbătorescă a cinei este deturnată de către fiul cel mare, Cristian, care strică cheful denunțînd abuzurile sexulale la care a fost supus în copilărie, de către tatăl lor, atât el cât și pe sora sa geamănă, care tocmai s-a sinucis. Reacțiile invitaților și ale membrilor familiei urmează etape tearapeutice de negare, explozie, acceptare și depășire. Cea mai lungă și pronunțată etapă fiind cea de negare: masa, poveștile, cântatul, toasturile sau alte instrumente de socializare, sunt forme ale evitării și evadării, ale negării sau mușamalizării, cu o scenă incredibilă în care mama cântă încercând să acopere o criză violentă în familie.

Scenariul spectacolului aniversarea este o adaptare (versiunea scenică András Visky şi Robert Woodruff) a unui scenariu de film – Festen, 1998, regia Thomas Vinterberg – primul dintr-o serie de filme manifest ale mișcări cinemtografice numite Dogma 95, mișcare a creatorilor danezi de film care au pus accentul pe producție de film simplificată, cu post-procesare minimă, un fel de ascetism antihollywodian bazat  și pe un stil de interepretare realist și filmarea continuă acțiunii.  O parte a acestui principiu – simplitate, realism, rigurozitate – se regăsește și în acest spectacol de teatru clasic.

Risc în intimate. Aceasta este o lecție pe care ne-o oferă și povestea acestei familii daneze (inspirată dintr-un caz real, unde s-a dovedit că fiul acuzator avea de fapt probleme mentale) dar și lecția de teatru a spectacolului în sine.

În primul rând în intimitate se pot vedea defectele pe care de multe ori viața socială le acoperă. Apropierea de viața de familie, a oricărei familii poate scoate la iveală, cum spune chiar regizorul spectacolului „minciuni, secrete şi adevăruri parţiale (…) adânc îngropate în ADN-ul grupului (care) se reflectă pe faţa încordată a familiei sau a întregii culturi.”

În al doilea rând comesenia reprezintă o formă de intimidate. O mare parte a spectacolului se petrece la masă, cu publicul așezat alături de distribuție. Ne privim unii pe alții cum mîncăm. Suntem într-un moment de vulnerabilitate, unii în fața altora. Apropierea fizică în cazul acestui spectacol devine incomodă pe măsură ce situația dramatică devine tot mai tensionată, se spun și se fac tot mai multe. Situația în care cineva își acuză tatăl de abuz sexual e stresantă. Se impune, cumva, o reacție sau poate o luare de poziție. Toată lumea e de față, față în față, în lumina albă și puternică a reflectoarelor. Se instalează o stare de stînjeneală cel puțin, chiar dacă nu simțim nimic  din punct de vedere moral – în definitv e doar ficțiune, nu!? – sau dacă oricum nu credem povestea fiului – cine oare, nu e nebun în familia asta? . Mîncarea are și ea un rol și o distribuție foarte reușită, în special primul fel: supă rece de vișine, aromată și cremoasă, o mîncare gustoasă și „intimidantă”, care avertizează că nu e nici momentul, nici locul să ne relaxăm.

Acest risc în intimitate este însă evident și ca o problemă de interpretare actoricească. Anumite scene de violență fizică sunt artificiale amintind în mod trist că… totul e ficțiune. Nu poți să propui publicului o suspendre a neîncrederii în ficțiune(a teatrală), să ridici miza receptării incluzînd direct publicul în spectacol pentru ca apoi, într-o scenă în care un personaj e cuprins de o furie violentă, totul să se petreacă convențional-artificial în genul unei scene de bătaie, în care ne facem că lovim pe cineva sau, chiar de mai multe ori, decorul să se clatine (și să atragă atenția asupra existenței sale fizice). Polul opus al acestor scăpări, de genul „ne facem că facem”, îl constituie interpretarea lui Andrea Kali, în rolul Doamna Bent, cu reacții dezvoltate în timp real, reacții graduale, uneori riscant de discrete dar extrem de credibile, care sunt o consecință directă a ceea ce se întâmplă.

O comparație cu filmul „Festen” nu e neapărat relevantă, sau e relevantă la nivel individual, în funcție de percepția subiectivă, dar merită remarcat că regizorul Robert Woodruff a reușit să lucreze mai bine decât filmul lui Vinterberg cu două elemente. În primul rând e vorba de copii, de noua generație, cea a nepoților, a căror existență și vulnerabilitate este uneori foarte puternică fiind doar sugerată de obiecte. Deasemenea, mult mai bine pus în valoare în montarea teatrului maghiar decât în film, este simultaneitatea cu care se desfășoară   anumite momente – liniștea înaintea petrecerii/furtunii, petrecerea care acoperă acte de violență, coicindența formulării anumitor amenințări etc. Spre diferență de film, unde simultaneitatea este realizată cu ajutorul montajului, adică a succesiunii de cadre de fapt, în spectacol scenele se petrec cu adevărat simultan: sunt filmate live și redate pe ecrane, împreună cu subtitrarea în limba română, în timp ce pe scenă se desfășoară, neperturbată o altă acțiune.

Aniversarea este un spectacol bun, de teatru clasic, cu foarte bune partituri actoricești, un spectacol în care până și mâncarea sau publicul fac parte din distribuție. Spectacolul a fost dublu nominalizat la Gala premiilor UNITER: Emőke Kató la categoria „Cea mai bună actriţă în rol secundar”, pentru rolul Else , si actorul Balázs Bodolai, la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar”, pentru rolul lui Helmuth von Sachs din aceeaşi spectacol.

Material rralizat de Rareș Crăiuț