Expoziţia „Interferenţe” la Galeriile de Artă din Focșani

Evenimentul este organizat de Consiliul Judeţean Vrancea şi Centrul Judeţean pentru Promovarea Culturii Tradiţionale, Artelor şi Meseriilor Vrancea, U.A.P.România – Filiala Vrancea.

Expoziţia „Interferenţe” face parte dintr-o serie de evenimente culturale dedicate Zilei Europei, care se sărbătoreşte pe data de 9 mai.

Vor expune artişti plastici de renume din ţară precum Mihai Chiuaru, Alexandru Grosu, Liviu Nedelcu, Alexandru Păsat, Ştefan Pelmuş,Vasile Tolan şi Gheorghe Zărnescu.

Expoziţia va fi vernisată de către criticii de artă Alexandra Titu şi Constantin Prut.

 

Resursele afinităţilor artistice

Fiecare artist este conştient de apartenenţa sa la un segment al contextului cultural deja definit de premizele culturii zonale/naţionale cu inevitabila ei raportare la resursele tradiţionale, dezvoltate sub diferitele contacte şi aculturaţii mediate istoric, şi cu deschiderile sale conştiente, orientate, asumate, către un universalism la fel de dens modelat în confruntarea istorică de inerţii şi momente de inovaţie şi autoanaliză critică, de ruptură şi reapelare a unuia dintre traseele sale. În mişcarea circular extensivă a acestor contextualizări se creează nişele sau relaţionările dictate de afinităţi de grup, de direcţie creatoare, de modalitate de problematizare a ofertelor şi somaţiilor actualităţii culturale.

La  cincizeci de ani, pictorul Liviu Nedelcu se află în deplinătatea posibilităţilor pentru evaluarea câmpului problematic ce îl solicită şi a soluţiilor de mediere între tipologiile de limbaj cele mai ofertante, între sinteza unor atitudini ce şi-au relaxat radicalismul sau juxtapunerea eclectică a reprezentării, între tensiunile inerente ale acestui orizont estetic deschis în care moştenirea modernistă şi neofigurativismele postmoderne se înscriu cu aceeaşi autoritate.

După cel  puţin două decenii de confruntare cu oferta contemporană a picturii, cu densa problematică – deseori polemică până la conflict – a ideologiilor estetice generate de unul sau altul  dintre programele instaurării constructive sau deconstructive ale imaginii artistice, programe  reducţioniste şi cele legate prin diferite resorturi de realism, cu proteicele sale metamorfoze şi subiectivisme îndatorate explorării imaginarului contrapus aparenţelor şi consideraţiilor obiectiviste ale realului, sau de subiectivisme ce revendică o libertate dincolo de restricţiile formale, Liviu Nedelcu se plasează conştient în cadrul restrâns al unei grupări – ce nu se defineşte programatic printr-un manifest, dar practică modalităţi apropiate de gestionare a tensiunilor acestui moment al autorizării picturii ca gen/medium integrativ, momentat eliberat de dogmatizările unei atitudin artistice dominante.

Din această direcţie desigur mai cuprinzătoare sunt prezenţi în expoziţia din 2012 şase artişti angajaţi în teritoriile genurilor esenţial tradiţionale, şi care au susţinut de fapt cele mai radicale desprinderi din condiţia lor tradiţional legitimatoare – pictura şi sculptura. Ei explorează alături de Liviu Nedelcu acest discurs complex, definit de negocierea dintre un fond de libertate a expresiei, la fel de manifest în gest sau manevrarea informală a materiei, cu potenţialul său de senzualitate şi abstractizarea de resort mai curând conceptual decât pur formalist.

Expoziţia, în care alături de artistul curator sunt prezenţi pictorii Mihai Chiuaru, Ştefan Pelmuş, Vasile Tolan şi sculptorii Gheorghe Zărnescu, Alexandru Grosu şi Alexandru Păsat, urmăreşte procesul mereu reversibil al instaurării figurii într-un flux dinamic şi aparent independent, dar aderent afectiv – cromatic, textural compoziţional – la pachetul semnificativ de ansamblu. În cazul lui Liviu Nedelcu, solicitat de mai multe trasee, de la un abstracţionism liric, gestual, la o referinţă figurativă, la realitatea trăită, cu incidenţă politică, sau simbolic sacră, naraţia este susţinută figurativ prin invocarea investită cultural ca apelare la calofilia clasică, la semnul antropomorf portant („Cariatide”). Mihai Chiuaru dizolvă prin libertatea maselor cromatice, ca într-un discurs temporal, limitele precise ale formei în somptuosul, jubilantul spectacol al figurilor carnavaleşti şi „meselor servite” („Agape”). Vasile Tolan, care s-a jucat liber cu trasee dinamice ce integrau semne aproximativ geometrice, imprimă acum o rigoare de sintaxă compoziţiilor prin alăturarea de  construcţii ludic geometrice, în care aluzia la obiect sau la gestul liber se încastrează în structura explicit riguroasă (compoziţiile „Fără titlu”), iar Ştefan Pelmuş recurge la aceeaşi contextualizare topică şi sintactică cu aluzie la arhitectura turlei controlând proliferativele morfologii vegetale.

Acelaşi program îl regăsim la cei trei sculptori: de factură coonceptuală în cazul lui Gheorghe Zărnescu, care alătură cu ironie avangardistă obiectul de design deja celebru în manevrele conceptualiste (scaunul) deformat spre nefuncţionalitate ca de o presiune organică şi obiectul natural (butucul) aflat ca materie la originea artefactului, segmentat riguros, jocul controlat geometric dintre golurile şi plinul volumetric rectangulare şi un minimal deformat spre organic, în cazul „Ferestrei” lui Alexandru Păsat, şi predicaţia sugerată a degradării unei reprezentări concrete, dinamice, şi definite simbolic spre o materie amorfă din care odată cu retragerea proiectului formal sensul simbolic se retrage la rândul său, lăsând pradă unei libertărtăţi devorant dinamice, identitatea figurii, în cazul „Inorogului” lui Alexandru Grosu.

Programul estetic implicit condiţiei imaginii înseşi, această opţiune pentru libertatea apelării informalului şi formei ca identitate figurativă sau ca nucleu geometric, al unei rigori localizate sau expansive, indică un traseu de mare actualitate pentru o artă condiţionată de inaccesbilitatea unei mitice inocenţe (virginităţi) culturale, dar care, după poeticile minimalismului şi postproducţiei, ale conceptualismului radical şi repudierii senzorialităţii nuanţate de subiectivism, impun regăsirea densităţii şi complexităţii obiectului/imaginii artistice.

Aşezate la intersecţia acestor manevre ale relaţionării limbajului formal/informal cu semnificaţia, lucrările acestui grup, coagulat pe baza aceleaşi poetici deschise spre câmpuri semantice vaste şi aderente la mit şi la realitate, indică o orientare mai generală a artistului contemporan, aflat în situaţia în care inocenţa culturală îi estre inaccesibilă, iar proiectele radicale ale minimalismului şi postproducţiei păreau a sacrifica însăşi prestanţa imaginii, dar care revin tocmai la restaurarea densităţii unei arte bazate pe bogăţia unei senzorialităţi controlate afectiv.

Alexandra Titu