Am deschis poarta între curtea din spatele blocului şi grădina bunicilor. Am adus laolalta tineri mai tineri şi tineri mai bătrâni şi i-am învăţat să-şi dea mâna. Am amestecat entuziasmul şi veselia de pe stradă cu înţelepciunea şi bunul simţ din ogradă. Un spaţiu liber şi creativ, PLAI a devenit un adăpost pentru toţi aceaia dornici să privească şi dincolo de gard, fie autohton, fie nu.

De 6 ani încoace mijlocul lui septembrie aduce 3 zile dedicate muzicii, artei şi multiculturalităţii. Fie că vorbim de muzică din toate colţurile lumii, de căi diferite de exprimare sau pur şi simplu de diversitate etnică, PLAI înseamnă varietate. Dornici să dam o şansă reconcilierii dintre vechi şi nou şi să cream o punte între spaţiul naţional şi lume, PLAI a devenit locul ideal în care să încerci ceva nou, să înveţi să asculţi dar şi să te faci auzit.

Şi pentru că băieţii de la Subcarpaţi se pricep să dea glas folclorului prin boxele din stradă, anul acesta vor fi rezidenti PLAI cu câte un concert în fiecare zi, împărtăşindu-ne puţin din experienţa lor despre ce înseamnă să găseşti un izvor de energie pozitivă autohtonă.

“Bean, aşa cum mai e cunoscut autorul albumului despre care scriu aici, membru al colectivului Blanoz şi actual vocalist al trupei Şuie Paparude, trecut pentru o vreme şi prin L’Orchestre de Roche, face parte dintr-o generaţie cu dublă moştenire, care a crescut cu televizorul etern comutat pe toate MTV-urile ultimilor 20 de ani şi cu calculatoarele mereu conectate la toate sursele www ale ultimilor 10, „pe la Romană“, în centrul unei urbanităţi a cărei sete de importuri culturale vestice nu s-a potolit niciodată, dar şi „prin Dolhasca, la cîmpie“, spaţiul în care arhaismele (şi derivatele lor) încă mai sînt conservate şi performate.

E declaraţia de intenţie pe care o face pe „Am crescut pe la Romană“, o strigătură în care tempoul infernal al kick-urilor maramureşene se varsă destul de logic în drum&bass. Forma în care artistul toarnă esenţe din folclor e una surprinzătoare pentru genul/genurile muzical/e pe care le cultivă şi pentru muzica românească, în general.

Încercarea de reîntoarcere la rădăcini, la copilărie – a lui, dar şi a muzicii – este una sinceră, chit că mobilul ar putea să fie o originalitate pe care n-ai cum s-o obţii altfel astăzi, în momentul în care totul pare a fi fost deja spus în muzică, în care fast-food pop-ul vestic e bine fixat în reflexul unui anumit tip de producător şi consumator. La fel de bine cum poate fi o dorinţă a autorului de a-şi recupera, revizita şi asimila trecutul, de a-şi rezolva o problemă mai degrabă abisală (vezi aluzia la muzica pe care o ascultau bunicii lui), de a se maturiza, pînă la urmă. Bean/Subcarpaţi şi-a găsit sursa noii energii şi ne spune şi nouă secretul pe „Doina spiritului“, unul dintre punctele tari ale albumului (alături de „Salvez lumea“, „Hora fericirii“, „La cutari“, tripantul featuring aromân al Marei, sau „Atît de personal“). Mai mult, mută doina în contemporaneitate, adoptînd – iată o inovaţie! – modelul vocal al lăutarului de altădată. „Cînd a fost la ’89“ decupează şi folclorizează cu stil o perioadă la care memoria colectivă tresare, pe tiparul aceloraşi vechi interpreţi, cei care înregistrau şi reproduceau un anumit moment istoric. Repetiţia unor sample-uri populare/lăutăreşti livrează albumului o atmosferă stranie şi o febrilitate foarte viscerală. Şi chiar dacă idiomul nu e absorbit întotdeauna complet – poate de aici vine uneori aerul de improvizaţie, de construcţie cumva şubredă –, rezultatul final conciliază lăudabil muzicile vechi cu cele noi, sîrbele cu trip-hop-ul, doinele cu hip-hop-ul, horele cu dubstep-ul…” [Paul Breazu, Dilema Veche nr.336 din 22-28.07.2010]

Discografie Subcarpati:
2010 – Subcarpaţi

Resurse WEB: 
www.subcarpati.com