Restituiri @ a patra ediție a Porților deschise, Teatrul Național Cluj

„Când eram prin clasa a X-a – a XI-a, aveam o mică obsesie pentru un spectacol pe care nu îl văzusem niciodată. Obsesia a fost formată și era întreținută de profesorul nostru de actorie, domnul Bucur Stan, care ținea, în sala de curs a clasei de actorie de la Școala Populară de Arte din Cluj, un singur  afiș. Afișul anunța un spectacol care nu se mai juca la teatru de ani buni: Antoniu și Cleopatra în regia lui Mihai Măniuțiu.  Nu foarte des, dar în moment cheie, când eram leneși sau mai puțin inteligenți (sau și și), domnul profesor ne amintea că ăsta e teatru… Antoniu și Cleopatra. Era, cumva, maximum de profesionalism la care puteai aspira. Avea domnul profesor exemple și metode mai aplicate și mai puțin eliptice, dar afișul acela a ajuns să reprezinte cumva… profesia de actor.

Cu ocazia celei de a patra ediții a Portilor deschise, Teatrul Național Cluj a pus la dispoziția publicului clujean clădirea, artiștii, concerte, repetiții deschise, standuri de carte, fabule, mîncare și… oportunitatea de a rememora, după un sfert de secol, ceva despre spectacolul Antoniu și Cleopatra în regia lui Mihai Măniuțiu.

Discuția, în cadrul evenimentului intitulat Colțul „Restituiri”, la care au participat actorii, regizorul și publicul, a fost destul de intensă și, paradoxal, grăbită. Actorii și regizorul erau afectați de dispariția din viață a unora dintre colegii de distrubuție Gina Patrichi sau Gelu Bogdan Ivașcu. Personal i-am înțeles foarte bine pentru că, unul din oamenii prin care eram eu legat de eveniment, profesorul meu de actorie din liceu, a murit acum câțiva ani. Absența unora era mai evidentă decât prezența altora.

Din ce am văzut din montajul înregistrărilor video ale spectacolului, Antoniu și Cleopatra in regia domnului Măniuțiu, era clar un spectacol de teatru foarte bun. Atemporal.  Textul piesei de teatru e greoi, un text în care Shakespeare a încercat să prelucreze foarte mult și aproape integral sursele istorice documentare, rezultînd într-un text cu stufos cu multe parateze și apropouri istorice. Spectacolul din înregistrare era intens, clar și inteligent.

Pe lângă ce s-a întrebat, discutat și rememorat, cred că evenimentul în sine a pus în discuție două probleme de fond ale teatrului, ambele legate de restituiri dar într-un sens mai larg: cum putem sau nu putem să stocăm spectacole pentru o utilizare viitoare și ce se întâmplă în general cu evenimente de PR instituțional dedicate publicului larg, de genul Ziua porților deschise.

Prima problemă a înregistrării teatrului sau a stocării teatrului e veche. Și răspunsul e vechi: nu se poate. E ca și cum ai înregistra viața cuiva: e o salvare insuficientă. Redarea unor imagini cu sunet nu pot surprinde complexitatea a ceva viu, decît foarte rar și pe porțiuni limitate. Totuși merită încercat. Și dacă există o practică de înregistrare a spectacolelor în România, oricum insuficientă dar prezentă, nu există o practică privind crearea accesului publiclui la aceste spectacole, care de cele mai multe ori rămîn stocate în arhivele tv sau radio. Pe piață circulă în acest moment câteva audio bookuri de teatru și mai nou au început șă apară și cîteva DVD-uri dar foarte timid ca fenomen editorial. Într-un elan de restiture a acestor spectacole către public, s-ar putea ca acestea să ajungă și să inoiască arhivele tv sau radio în mediateci ale unor instituții de cultură de la nivel local. Cine să facă asemenea proiecte? Cu ce bani? Cu ce timp? Eu personal,nu mă simt în stare să fac cerere la SRRTV, să cer înregistrări cu spectacolul Troinele din 1967 cu Olga Tudorache și Gina Patrichi. Noroc cu YouTube.

În ceea ce privește problema „restituirii” instituțiilor de cultură, publiclui larg, în cadrul unor evenimente de PR instituțional, evenimentul Teatrului Național Cluj este un exemplu de foarte bună practică. Ne indignăm cînd apare câte o știre despre nivelul de educația și consum cultural dar evenimente de formare și reținere a publicului insitituțiilor de cultură, sunt foarte rar menționate ca o soluție. Și de foarte multe ori instituțiile de cultură din lipsuri financiare sau elitism, nu oferă publicului, măcar odată pe an,  posibilitatea de a o lua de la zero. Acest gen de eveniment, Ziua porților deschise, la fel ca și Noaptea Muzeelor, reprezintă o investiție strategică pentru o instituție de cultură pentru că este o activitatea care satisface nevoia de relaționare și de consolidare a relației cu publicul deja existent și, pe de altă parte, de identificare și atragere a unui nou public care are nevoie să fie familiarizat cu tipurile de instituții culturale existente, locația lor, ofertele specifice ale fiecărei instituții etc. Asta e, publicul nu are nevoie doar de vernisaje și premiere, ci și de evenimente de pregătire.

Ziua porților deschise la Teatrul Național Cluj a fost un succes de public. Un eveniment foarte prietenos, cu intrare liberă și o mulțime de activități pentru toate vârstele, care a durat chiar toată ziua. Merită menționat că nu doar publicul s-a simțit bine, ci și artiștii și personalul teatrului păreau să aprecieze această schimbare a rolurilor. Am avut impresia că oriunde te uitai toată lumea zîmbea. Și dacă luăm în considerare numai acest aspect și, pentru mediul actual, e ceva remarcabil.

Bravo, bravo! Bis!

 

Material realizat de Rareș Crăiuț

Foto: Nicu Cherciu